În contextul creșterii taxelor și impozitelor, a revenit zvonul creșterii TVA pentru tipărituri. Cînd dumneavoastră citiți aceste rînduri, cel mai probabil, vom ști dacă această taxă va fi crescută și, mai ales, vom ști cu cît. În ziua în care scriu acest text, cărțile și revistele se tipăresc și se vînd cu TVA redus, de 5%. România este, astfel, aliniată unei practici europene – în Italia și Spania, de pildă, TVA pentru acest gen de produse este de 4%, în timp ce nivelul general al acestei taxe este de 21%, iar în Marea Britanie (ei bine, da!), TVA pentru cărți este 0. Marile culturi, despre care nu se poate spune că nu folosesc binefacerile IT, știu ce trebuie protejat.
La noi, în numele sfintei cote unice, se aude că statul vrea să crească această taxă fie la nivelul general (acum este 19%, cine știe cît va mai fi?), fie la un alt nivel (poate 9%). Zvonul a născut, firesc, reacțiile celor care produc cărți și reviste. Există teama că orice creștere de preț pentru produsele culturale tipărite va afecta o piață oricum fragilă, dar mai ales va stimula în plus obiceiul nenorocit al românului de a citi numai ceea ce îi oferă, gratuit, telefonul. Mai puternic decît efectul economic (unele mici întreprinderi ar avea dificultăți) va fi efectul socio-psihologic. Într-o țară grav afectată de analfabetism funcțional, să ridici încă și mai multe obstacole în calea consumului de carte și publicistică culturală este, vorba cuiva, mai mult decît o crimă, este o greșeală! Au apărut, imediat, contrareacții. De la antielitiști (mai lăsați-ne cu cărțile voastre elitiste!) la fanii progresului (și dacă dispar tipăriturile, nu-i nici o pierdere, avem ecranele care ne spun totul, repede și clar), nu puțini au fost cei care sînt de părere că piața tipăriturilor culturale trebuie lovită cu taxe similare, să zicem, pieței de automobile sau de hamburgeri. Cum ziceam, italienii, spaniolii sau englezii sînt cam proști că protejează tipăriturile; noi sîntem mai deștepți, se știe asta.
Aș vrea, totuși, să aduc în discuție și o altă perspectivă asupra chestiunii. O perspectivă, după cîte văd, deloc menționată: este vorba despre identitatea noastră culturală în sens „viu” și nu muzeal. Cultura română modernă s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat – poate că a și îmbătrînit, ar zice unii – în și în jurul revistelor de cultură. Limba, ideile și ideologiile, conștiința de sine, curentele de gîndire, conformismul și disidențele – tot spectacolul culturii noastre de la jumătatea veacului al XIX-lea pînă azi este, de fapt, un imens fond publicistic. Marile noastre cărți au născut rar alte cărți, dar dacă au avut vreun efect – și mai toate au avut –, acesta s-a descărcat în publicistică. Nu o să înșir, firește, numele revistelor din care s-a născut cultura noastră modernă – le știm de la școală. Ce spun este că un anume spirit publicistic a fost impregnat în ADN-ul culturii noastre. Mai tîrziu, mulți au deplîns acest lucru, părîndu-li-se că avem o cultură care mizează pe speculație, polemică, senzaționalism și superficialitate, pe brevitate și formulă, o cultură care, precum gazetăria, nu inhibă nici lansajul nepriceputului, nici jubilația peluzei, o cultură care nu prețuiește îndeajuns expertiza din greu dobîndită și vinde ieftin gloria, aplaudînd semidocții cu panaș și personalizînd, repede, orice. Dar gena publicistică a culturii noastre a produs și efecte pozitive: mai întîi și mai ales, o limbă vie și colorată, bogată și deschisă, apoi bază largă de cultură generală, cu un mare număr de ambițioși în ale culturii (veleitari, poate, dar dintre ambițioși se aleg, în final, valorile), dar și un anume respect pentru oamenii cu carte. Veți spune că aceste efecte pozitive au cam dispărut în anii din urmă. Poate că limba noastră nu mai e bogată și savuroasă cum a fost, căci e vorbită și scrisă telegrafic, în calcuri și e „vegheată” de maniaci și narcisici ratați pe canalele sociale. Poate că nici baza de cultură generală care, în fond, era un fel de numitor comun cultural pe care existam împreună, ca o comunitate spirituală, nu mai există. Poate că nici măcar veleitarii culturali nu mai sînt atît de mulți și ambițiile în domeniu sînt, poate, mult mai mici decît erau odată. În fine, poate că nici respectul pentru oamenii cu carte nu mai există în societatea românească. Este posibil ca gena publicistică a culturii noastre să fi devenit recesivă, dar mă declar sedus de ideea mai veche a lui Mircea Florian, cum că, într-un binom în care avem o noțiune dominantă și o alta recesivă, ultima are semnificații mai puternice decît prima. Cu asta vreau să spun că trăsătura publicistică a culturii noastre rămîne puternică, chiar dacă, în contextul de azi, nu se vede.
Și dacă tot am pomenit de context, să ne reamintim care este marea problemă a României de azi: analfabetismul funcțional. Dacă statistica încetățenită e corectă, atunci 40% din adulții români nu sînt în stare să reproducă subiectul unui text simplu după ce l-au citit. Cu 40% din adulți incapabili să prindă ideile principale dintr-un text simplu, în condițiile războaielor informaționale de azi, România poate fi făcută harcea-parcea, vorba altcuiva, cu 100.000 de dolari investiți pe TikTok. Or, antidotul analfabetismului funcțional este unul singur: lectura. Dar nu lectura de pe telefon. Zic unii: de pe orice suport, lectură să fie! Nu cred că e așa. Românii citesc masiv de pe suportul numit „telefon” și 40% din ei sînt analfabeți funcțional. E posibil ca suportul de pe care citim să conteze mai mult decît credem. Nu poți citi Shakespeare pe telefonul mobil. Adică, sigur, ca să îmi dovedești mie că mă înșel, poți citi. Dar nu e genul de lectură care te ține departe de analfabetismul funcțional. Eu cred că ruperile de text, inserția de reclame, plimbatul degetului și puzderia de butoane care atrag ochiul (toate astea fiind specifice experienței lecturii pe telefon) împiedică obiectiv creierul să surprindă idei și să le memoreze. Lectura de pe telefon favorizează analfabetismul funcțional.
Piața de carte din România este, se știe, la cel mai jos nivel din Europa. De ce nu sîntem inteligenți să ne gîndim că publicul dezobișnuit de lectura cărților poate fi reobișnuit să citească oferindu-i reviste? În fond, poporul român a mai fost o dată cultivat prin reviste, de ce nu am face-o din nou?
Admit, însă, că pentru asta ai nevoie de o strategie, de un ministru curajos, cu viziune, care să priceapă că datoria lui principală nu e să împartă instituțiilor și independenților culturali bani (fatalmente puțini) contra tone de documente, ci să combată direct analfabetismul funcțional la nivel de masă. Școala e școală, face ce face, cum poate, cît poate. Lupta cu analfabetismul funcțional nu este însă doar a școlii. Statul român ar trebui să se angajeze într-o veritabilă cruciadă culturală împotriva analfabetismului funcțional, adică într-o veritabilă cruciadă pentru lectură, iar revistele de cultură, toate, fie ele private sau arondate cumva bugetelor publice, ar trebui să fie socotite avangarda acestei cruciade. Deocamdată, însă, noi ne ocupăm de taxe...
