Jurnalul de călătorie în Turcia al lui Camil Petrescu, publicat în 1933, Rapid – Constantinopol – Bioram, are în titlu un cuvînt (cel de al treilea) de negăsit în dicționarele noastre. Nici măcar bazele de date și bibliotecile digitale de care dispunem acum nu lămuresc definitiv misterul sensului și al originii sale. Ele oferă totuși cîteva indicii utile. Foarte probabil, forma folosită de Camil Petrescu este o variantă a termenului bioramă, care avea o oarecare circulație – foarte limitată – în epocă.
Dacă admitem că bioram e același lucru cu bioramă, lucrurile devin ceva mai clare, dar nu datorită dicționarelor curente, în care nici această formă nu este cuprinsă. Cuvîntul apare în cîteva articole interbelice, în descrierea unor expoziții, în contexte care sugerează o sinonimie parțială cu termenul dioramă. De exemplu, din prezentarea unei expoziții din Cehoslovacia, aflăm că „Mamutul păzește intrarea Bio-ramei. Aci, la o misterioasă lumină, un decor asemenea aceluia din Prometeul lui Eftimiu (primul act) reprezintă grota preistorică unde, la focul ancestral, tremură un grup de oameni din primele timpuri” (Realitatea ilustrată, 7.07.1928). Bioramele apar și în enumerarea unor exponate românești: „În sala principală, România este prezentată în fotografii, dispozitive, diagrame, biorame, machete hărţi şi fotomontaje plastice” („Inaugurarea primei expoziții turistice române la Berlin”, în Universul, 29.05.1939). Cuvîntul e folosit și într-o cronică teatrală, ca termen de comparație pentru decoruri: „Piesa s-a jucat într-un ritm de înmormîntare, din care n-au putut-o scoate nici tablourile gen bioramă, nici zbaterea d-lui Vraca de-a face un om dintr-o momîie” (Zorile, 31.10.1936). Ca metaforă, cuvîntul apare și mai tîrziu, în textul unui istoric literar format în perioada interbelică: „Perpessicius a transformat înfăţişarea laboratorului poetic eminescian în biorama unei vieţi chinuite” (Ovidiu Papadima, în Luceafărul, 22.10.1966). În fine, echivalarea dintre dioramă și bioramă este confirmată de un dicționar de specialitate: „dioramă (biol[ogie]), sin[onim] bioramă, mod de expunere muzeologică pe principii ecologice (inițiat de Grigore Antipa). Dioramele sînt utilizate în muzeele de științele naturii, fiind vitrine de diferite dimensiuni în care se readuc cu ajutorul picturii, al mulajelor și al animalelor împăiate fragmente de ecosisteme (de lac, baltă, pădure etc.)” (Dicționar enciclopedic de mediu, coord. Constantin Pîrvu, 2005).
S-ar părea că în spațiul românesc acesta era sensul cuvîntului. Termenul Biorama avea însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, și o circulație internațională diferită, pentru că îl găsim asociat cu domeniul cinematografiei. Biorama a fost un nume propriu de companie (daneză) producătoare de filme, precum și denumirea unor săli de cinematograf din mai multe țări (din Franța, de exemplu, așa cum o atestă multe articole din biblioteca digitală Gallica). Termenul ar putea fi pus în legătură cu bioscop (engl. bioscope, germ. Bioskop sau Bioscop), vechi aparat de proiecţie de pe la 1900, care a fost chiar identificat, prin extensie, cu cinematograful, stînd la originea denumirii pentru sala de cinematograf în unele limbi (de exemplu, în sîrbă). Diorama și cinematograful – sau biorama și bioscopul – aveau, la începuturile lor, ceva în comun: crearea iluziei vieții reale, într-un spațiu muzeal, expozițional sau într-o sală de proiecție.
Revenind la forma bioram, căreia nu i-am găsit alte atestări în presa românească, presupun că aceasta este o adaptare morfologică ce îi aparține chiar lui Camil Petrescu. Termenii de cultură latinești de origine grecească cu finala -ma sau cei formați cu elemente de compunere provenite din greacă au păstrat în multe limbi romanice genul masculin, chiar dacă terminația lor era mai apropiată de cea a femininelor. În română, substantive ca temă, problemă, teoremă, panoramă au fost adaptate, după formă, genului feminin, dar a existat o perioadă de oscilație, în care pentru unele dintre ele circulau (și sub influența germanei) variante încadrate neutrului, ca problem sau teorem. Ideea adaptării chiar este prezentă în volumul lui Camil Petrescu, atunci cînd autorul admiră – mai în glumă, mai în serios – ușurința cu care limba turcă a asimilat împrumuturile lexicale recente: „Chiar cînd sînt inevitabile, anunţurile de mărfuri de lux franţuzeşti iau forme nete: Palmoliv, tabldot, Longin, restoran. Ei au rezolvat astfel, net, ceea ce scriitorii români se trudesc de aproape o sută de ani să descurce: scrisul neologismelor” (capitolul „Nu mai sînt fesuri“).
Așadar, bioramul lui Camil Petrescu ar putea fi o metaforă a vitrinei sau a proiecției cinematografice în care este surprinsă viața unui oraș. Pînă la apariția unor noi date, rămînem pe terenul supozițiilor.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
