Celebra editoare americană Ursula Nordstrom, care a condus departamentul de literatură pentru copii al Editurii Harper între anii 1940 și 1970, a fost invitată într-o bună zi la masă. Publicase cărți pentru copii care avuseseră succes și arătase că poate, prin urmare a primit oferta de a lucra în departamentul pentru adulți. Ursula a împins nervoasă masa în poala interlocutorului, apoi a explicat calm că meseria ei era să publice cărți pentru copii, că nu avea nici cel mai mic interes pentru cărțile destinate adulților blazați și expirați și nu, mulțumesc, dar mă duc în biroul meu să mai public cîteva cărți bune pentru copii răi.
Cărți bune pentru copii răi. Aceasta era deviza Ursulei Nordstrom și ea reflecta un gust editorial aflat în complet răspăr cu gusturile publicului de la acea vreme. Pe o piață dominată de cărți moralizatoare pentru copii, gîndite pentru a fi pe placul cititorilor părinți, Ursula Nordstrom a promovat cărțile care le plac copiilor. Ea însăși se simțea parte din echipa copiilor răi. Răi din punctul de vedere ale unei morale rudimentare, dar obișnuiți, din punctul de vedere al editoarei americane. Adică neastîmpărați, rebeli, obraznici, cruzi uneori, așa cum sînt toți copiii. Ursula și-a impus gusturile editoriale neobișnuite strîngînd în jur autori precum Maurice Sendak, Crockett Johnson, Ruth Krauss sau Shel Silverstein. Toți scriau pentru a fi pe placul copiilor, nu al adulților rămași cu amintiri false și sentimentalizate ale propriei copilării, cum zice Sendak într-un interviu, precizînd că astfel de cărți îi fac de obicei pe copii să moară de plictiseală. Toți acești autori au devenit clasici ai literaturii americane pentru copii. S-ar zice că, în acest caz, gusturile editorului au transformat gusturile publicului.
Cu dus și întors. Gusturile se învață. Te înveți la un moment dat cu gustul dovlecelului (cred) sau al unor alimente mai rafinate. Nu sînt convinsă că și reciproca este adevărată, adică pierdem gusturi cu care ne-am obișnuit în timp. Totuși, în materie de cărți, pare că procesul de acumulare/pierdere merge în ambele direcții. Gusturile unei epoci se pot pierde, dar și recupera într-un misterios arc în timp. Sînt mai degrabă ciclice, oscilînd între două stații majore: cartea ca joc și cartea ca lecție.
Gustul corect. Indiscutabil, sîntem în plină epocă a cărții-lecție, ceea ce e firesc într-o lume pasionată politic și sensibilă la diverse cauze planetare. Cartea este văzută ca un instrument (!) pentru a le insufla copiilor idealuri de mediu sau de societate, pentru a-i face atenți la lumea lor interioară sau pur și simplu pentru a-i învăța să se poarte frumos. Este o observație ușor de făcut dacă ne uităm la temele cărților pentru copii care se găsesc în librării sau la recomandările pe care le cer părinții pe social media. Ca editor, pot confirma observația și din perspectiva manuscriselor primite la redacție. Gusturile publicului sînt orientate în principal spre cărți care poartă promisiunea că îl vor învăța pe copil să fie empatic, să înțeleagă diverse situații de viață și să vorbească frumos. Cărți bune pentru copii răi? Un slogan de neimaginat astăzi.
Împreună la aceeași masă. Gustul aproape victorian pentru povești terapeutice destinate copiilor mă pune mereu în fața unor decizii greu de luat ca editor. Pentru mine, este ca și cum ai insista să-i pui copilului în farfurie broccoli fiert în loc de plăcinte. Și totuși… Dacă gusturile chiar nu s-ar discuta, atunci probabil că editorii s-ar întîlni prea puțin cu publicul. A publica o carte presupune totuși renunțarea la statutul privat de cititor și ieșirea în cîmp deschis, acolo unde se află Celălalt. Împreună cu el te așezi la aceeași masă, cu speranța să vă simțiți bine împreună. Pentru asta trebuie să faci efortul de a-ți cunoaște publicul, de a-i evalua gusturile cu care e obișnuit, de a-i testa gustul pentru noutate. Cît de mult insiști? Unde te oprești? Cît te costă tot procesul ăsta? Și invers: cît înveți tu de la public? Cum îți modelezi propriile gusturile și ajustezi deciziile editoriale? Iată gîndurile pe care le frămînți mereu, cu răspunsuri niciodată la fel.
Prefer sec. Apreciez umorul sec, care nu este un gust propriu-zis, ci mai degrabă un condiment. Dă savoare unei teme fade și face minuni într-un text deja sclipitor. Așa se face că a ajuns la masa mea autorul neerlandez Toon Tellegen (altfel, un respectabil medic de familie). Îmi place mult fabula damanului dintr-una din cărțile sale de povești (oarecum) terapeutice. În fiecare seară, cînd apune soarele, damanul se urcă pe un delușor și strigă: „Să nu apui! Să nu îndrăznești! Te rog să încetezi! Te avertizez!”. Fabula ni-l arată pe daman perpelindu-se zilnic la apusul implacabil al soarelui și se încheie sec, fără explicații sau învățăminte. Ce mai e și asta? – îți vine să zici, ca adult pregătit să afli lecția finală, poate chiar certînd în minte autorul, precum ceartă damanul soarele. Ce să fie? – zic eu, ca editor. O masă perfectă cu vin sec. Gustați?
Ileana Achim este editoare.
.jpg)
