În deschiderea Conferințelor Dilema de la Reșița a avut loc un dialog între Adriana Babeți, prezentă pe scena Conferințelor, și Marius Lazurca, literat și antropolog, ambasador al României în Mexic, aflat la post. (S. V.)
Adriana Babeți: Bună dimineaţa, Marius! Am să îţi fac două surprize, care sper să îi intereseze pe toţi. Prima se leagă de o amintire şi e cumva mai afectivă. A doua, mai sobră, e un exerciţiu etimologic.
Acum 22 de ani, prin septembrie, mă întorceam de la Gărîna cu doi dintre foştii mei studenţi: Marius Lazurca și Dorian Branea. Ei erau doi absolvenţi străluciţi ai Literelor de la Universitatea de Vest din Timişoara, îşi făceau doctoratele şi atunci, în toamna lui 2002, porniserăm la drum prin Caraş-Severin. Voiam să îi arătăm munţii şi Gărîna unui scriitor polonez foarte cunoscut, Andrzej Stasiuk, uitînd că el venea dintr-o regiune a Carpaţilor mult mai impunătoare decît Semenicul nostru. Aşa că, ajuns la Gărîna, a băut trei beri şi s-a culcat. Ne-a spus cinstit că abia aşteaptă să ajungă la Răşinari, ca să se îmbibe de Cioran. Aşa că noi ne-am întors destul de dezamăgiţi acasă. Era deja noapte şi, înainte de Reşiţa, s-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare; s-au rupt copaci, ni s-a blocat drumul. La volan era Dorian Branea. Eu stăteam în spatele lor ca o mamă grijulie, cu sandvişuri şi apă. După un trăsnet teribil, am avut brusc un fel de viziune și am zis: ştiţi ce văd eu în clipa asta? Că o să faceţi nişte cariere extraordinare. Nu îndrăznesc acum să spun unde îi vedeam, dar pe Marius, oricum, foarte sus în ierarhia diplomatică, şi pe Doru, undeva foarte sus în ierarhia administrativă culturală. Au rîs şi au zis: „Ne laşi?”. Ce era să fac? Am rîs şi i-am lăsat în pace. Şi iată-ne, după 22 de ani. Marius Lazurca a fost ambasadorul nostru la Vatican, apoi la Chişinău, apoi la Budapesta şi acum e în Mexic. Dorian Branea este, în momentul de faţă, directorul Institutului Cultural Român de la New York, dar a fost directorul ICR Vaeşovia şi al ICR Londra. Aţi văzut? Nici să fi avut o imaginaţie SF atunci, nu mi-aş fi putut imagina că în octombrie 2024 o să ajung la Reşiţa, o să mă uit pe un ecran şi o să-l salut pe Excelenţa Sa domnul Marius Lazurca, ambasadorul nostru la Ciudad de Mexico. Asta e prima surpriză. Te deranjează c‑am spus-o?
Marius Lazurca: Nu, deloc, dimpotrivă.
A. B.: Atunci am ghicit bine. Adevărul e că amîndoi erau extrem de dotaţi intelectual, cu o cultură generală de anvergură şi excelent pregătiţi în foarte multe domenii necesare unor cariere diplomatice. Da, amîndoi îşi merită pe deplin carierele. A doua surpriză pe care vreau să o fac intră direct în tema noastră despre învăţare, „Învăţ, dezvăţ, răsfăţ”. Ce surpriză etimologică ne oferă „învăţul”! „Învăţare” vine dintr-o formă de latină populară, e adevărat, neatestată, „invitiare”, care ne trimite în cu totul şi cu totul altă zonă decît ne-am aştepta. Ce e pentru noi astăzi „a învăţa”? A se pregăti pentru ceva, a se instrui. Căutaţi într-un DEX toate sinonimele şi o să vedeţi cuvîntul plasat într-o arie de sensuri faste, bune. Pentru că „a învăţa” sau „a fi învăţat” sau „a învăţa pe cineva” trimite numai la acţiuni benefice. De unde vine „invitiare”? De la „vitius”: de la viciu! Pentru că în latină asta înseamnă. Deci „invitiare” este a se deda la vicii. Cum Dumnezeu a ajuns cuvîntul ăsta, care iniţial însemna aşa ceva, cum a ajuns în română să se dea peste cap şi să se transforme în ceva atît de generos? Te-ai gîndit la asta, Marius?
M. L.: Da. Profesorul Tohăneanu ne-a vorbit de această etimologie şi găsesc că e, dacă nu certă, cel puţin probabilă. Şi dovada indirectă, scrisă mare şi lat pe afişul conversaţiei noastre de astăzi, e proverbul românesc „Orice învăţ are şi dezvăţ”, adică orice viciu are şi vindecarea. Deci găsesc că e o speculaţie cu şanse mari de certitudine.
A. B.: Atunci să începem. Şi prima chestiune pe care trebuie să o lămuresc este următoarea: despre ce profesor anume vorbim? Pentru că, aşa cum ne-am înţeles, eu trebuie să dau seama despre ce învaţă un profesor. În momentul de faţă, graţie, datorită, dar mai ales din cauza vîrstei, sînt un profesor emerit, pensionat, dar care-şi continuă cu elan cîteva ore la Universitatea de Vest din Timişoara şi la Universitatea din Bucureşti, unde predau (la cursurile masterale) literatură comparată. Deci sînt un profesor de literatură. Iar la întrebarea „Ce învaţă un profesor?” voi răspunde: depinde. Fiindcă într-un fel răspunde un profesor din zona umanioarelor, ca mine, şi altfel un profesor de matematică, de ştiinţe exacte, de ştiinţe ale naturii. Ei ar avea probabil foarte multe de amendat, de corectat, de contrazis în tot ceea ce voi spune. Dar, pînă una-alta, sînt un profesor al unei discipline umaniste, un profesor de literatură, şi atunci discursul meu ar arăta în felul următor: pînă cînd învaţă un profesor de literatură? Dacă o şi predă, el învaţă pînă la capăt, pînă cînd nu mai intră la catedră. Dacă profesorul ăsta e şi cercetător, dacă scrie cărţi mai mult sau mai puţin savante, el trebuie să citească mereu, să se pună la curent cu tot ce e nou în domeniul lui, nu îmbătat de neomanie, nu din snobism, ci pur şi simplu pentru a şti în ce punct se află cu ipotezele lui. Iar dacă acelaşi profesor intră şi în cîmpul public, ca actor cultural, pentru că e scriitor sau animator, atunci el are de învăţat mereu, pînă îl ţin puterile. Deci un profesor de acest tip învaţă tot timpul.
Ce învaţă? Unul din cele mai importante lucruri – şi o spun din propria mea experienţă – este să fie atent. Nu crispat, nu stînd foarte încordat, ci destins, dar prezent şi răspunzător pentru tot ce spune, deoarece efectul cuvintelor lui poate fi copleşitor (şi în bine, şi în rău) în nişte minţi tinere. Şi ce am mai învăţat? Să fiu ordonată, sistematică – ceea ce probabil nu se prea vede în conferinţa de faţă, deşi am înşirat-o pe puncte, exact cum îmi structurez un curs: a, b, c, d… Să se ştie clar ce facem. Apoi, să explic limpede, să mă fac înţeleasă. Să nu folosesc prea multe neologisme şi să nu fac fraze emfatice, sufocate de preţiozitate. Să nu plictisesc, să nu plictisesc, să nu plictisesc. Dacă ai antenele fine, poţi să simţi ca profesor cînd ţi-ai pierdut auditoriul. E tăcere, sînt ochii ţintă la tine, dar aerul e fleşcăit. Nu încordat de atenţie. Nu ştiu cum să explic. Nu trebuie să fie ochii studenţilor pierduţi în telefoane ca să simţi că lumea e în altă parte cu gîndul.
Atunci am învăţat că trebuie să aplic o strategie şi o tactică de seducţie. Despre ea am mai vorbit o dată chiar cu tine, Sever, şi discuţia a apărut în Dilema veche. Ai fost de acord pînă la un punct cu mine şi după aia n-ai mai fost de acord, cînd am propus un model de didactica nova ca un fel de exerciţiu de seducţie. Or, pentru asta trebuie să ai o prezenţă, care nu înseamnă neapărat o prezenţă fizică (deşi ea contează mult). Dădeam exemplul acelui serial poliţist englezesc adorat de generaţia 60+, Cracker, dacă vă aduceţi aminte. Erou era un profiler de peste o sută de kilograme, care arăta oribil ca bărbat şi care, în momentul în care intră într-un amfiteatru să predea un curs, ţine sub braţ două vrafuri de cărţi. Pune cărţile pe catedră, o ia pe prima şi zvrr! – o aruncă într-un perete. O ia cu stînga pe cealaltă şi zbang! – dă cu ea de celălalt perete. Mai întîi arată: Freud, Marx, Engels, Hegel, titlu după titlu. Adică: uitaţi toate chestiile astea, doar ce vă spun eu e valabil. Iar la sfîrşitul orei toată sala e absolut fascinată. Deci să fii o prezenţă, evident nu cum era Cracker ăsta. Dar să surprinzi prin voce, ţinută, gesturi. Prin umor. Nu să-ţi adormi publicul.
Şi ce am mai învăţat? Să simt cînd am vorbit prea mult şi lumea a cam obosit. Atunci trebuie apelat la soluţiile de relaxare: mici pauze, o interacţiune cu studenţii, îndemnaţi să nu se inhibe, să fie dezinvolţi, să întrebe, să răspundă, o povestioară, o mică poantă, un banc, ceva care să-i ţină vii, treji, interesaţi pînă la sfîrşit. Dar pentru aşa ceva trebuie să te adecvezi sau, cum se spune acum, să dai refresh, să te resetezi, să te updatezi. Ştiţi de ce? Pentru că s-ar putea să faci nişte analogii, să trimiţi la nişte filme, să faci nişte bancuri pe care nimeni nu le mai înţelege. Pentru că nu mai rîdem la aceleaşi bancuri, nu mai citim aceleaşi cărţi şi, în general, nu mai prea vedem nici aceleaşi filme şi nu mai ascultăm nici aceleaşi muzici. Pînă unde trebuie însă să meargă updatarea asta? Cît să te adecvezi? Aici trebuie să ai un potenţiometru foarte fin. Nici să uiţi de tine, adică să-mi fie jenă să spun că filmul meu preferat e Fragii sălbatici de Ingmar Bergman şi lumea să se uite mirată: cine-i Bergman? Și apoi, ce-i cu filmul şi cu fragii?
Iar dacă sînt întrebată ceva de un student, în timpul cursului sau în afara lui, să am curajul, să nu-mi fie jenă să spun: nu ştiu. O să mă documentez şi o să-ţi răspund. Şi asta am învăţat.
M. L.: Împreună cu Adriana Babeţi am convenit ca fiecare dintre noi să spună cîteva cuvinte la începutul acestei secvenţe, oarecum dialogale, pe cît permit condiţiile tehnice să creăm un dialog. Voi spune, aşadar, cîteva cuvinte despre felul în care învăţatul, dezvăţatul, reînvăţatul, răsfăţul care însoţeşte toate aceste secvenţe, se văd din perspectiva meseriei mele actuale care (o să fiţi poate surprinşi sau, dimpotrivă, măguliţi să aflaţi că) seamănă destul de bine cu meseria profesorului. Sigur, întîi de toate îmi face plăcere să ies puţin din rutina mea profesională. Sînt la începutul unei zile de lucru care încă nu a debutat și se spune, mai în glumă, mai în serios, că un diplomat care se distrează e mai puţin periculos decît un diplomat care lucrează. Aşadar, sînt într-o poziţie inocuă din acest punct de vedere.
Voi urma cu relativă fidelitate planul pe care l-au aşternut organizatorii evenimentului, o să spun prima dată cîte ceva despre etapa de învăţ, prin care trece orice diplomat, e bine să adaug cu atît mai mult un ambasador, voi trece apoi la secvenţa de dezvăţ, pentru a încheia cu reînvăţul cu care se încheie acest ciclu al învăţării prin care, dacă ţine la propria integritate profesională şi intelectuală, orice diplomat trebuie să-l urmeze.
Învăţul mai întîi. E de două feluri și este un dublu punct de plecare. Întîi de toate, orice diplomat, pentru a deveni diplomat, trebuie să respecte nişte exigenţe legale, să ştie cîte ceva din lucrurile care-i vor fi nu numai necesare, dar deplin obligatorii în cursul existenţei profesionale. Am să dau un singur exemplu: orice diplomat român trebuie să ştie două limbi străine, preferinţa Ministerului de Externe este ca limba engleză să nu fie considerată o limbă străină, ci să fie presupusă alături de limba română. Înainte de a pleca în misiune – şi veţi vedea că cele trei secvenţe ale ciclului învăţării despre care voi vorbi se potrivesc unui diplomat care se pregăteşte să plece la post, stă la post şi îşi încheie misiunea – înainte, aşadar, de a pleca la post un diplomat trebuie desigur să se familiarizeze cu spaţiul unde este trimis, cu spaţiul care-i va fi gazdă vreme de, în general, patru ani. Asta înseamnă să cunoască bine dosarul relaţiei bilaterale. Aşadar, să absoarbă cultura instituţională care se va fi acumulat în arhivele pasive sau active ale Ministerului de Externe, cu privire la această relaţie bilaterală. Să ştie cîte ceva despre istoria spaţiului, în speţă despre istoria Mexicului şi a Americii Centrale în cazul meu, despre societatea respectivă, politica şi dinamicile electorale, cultura şi în mod ideal fie să fie fluent în limba spaţiului, fie să fie gata să devină în cel mai scurt timp un practicant credibil al acestei limbi.
În cazul ambasadorilor, această familiaritate se certifică într-un mod foarte concret, şi anume prin elaborarea a ceea ce se numeşte în practica şi legislaţia românească mandat. E aşadar foaia de drum sau kit-ul de orientare obligatorie cu care orice ambasador pleacă la post, pe care îl elaborează el însuşi, îl supune atenţiei şi aprobării Ministerului de Externe şi care trebuie să conţine priorităţile sale de misiune, mandat care trece prin toate etapele de validare şi avizare, pînă este aprobat de Comisiile de politică externă reunite ale Camerei Deputaților şi Senatului. E un amănunt care pare plictisitor, dar în acelaşi timp e foarte important fiindcă în felul acesta un ambasador pleacă la post cu întreaga putere de legimitate politică pe care majoritatea din acel moment din ţara sa i-o poate conferi.
De la cine înveţi în această primă secvenţă, în acest învăţ minimal şi iniţial cu care un diplomat sau un ambasador pleacă la post? Sigur că intri în această etapă cu propriul bagaj intelectual, cu tot ceea ce vei fi reuşit să înveţi pînă în momentul respectiv, dar în acelaşi timp înveţi de la propria instituţie sau absorbi gradual şi responsabil tot ceea ce propria instituţie va fi produs, sedimentat, analizat, distilat, alchimic dacă doriţi, pînă în momentul în care te pregăteşti să pleci la post.
Acum, etapa a doua, după ce vei fi ajuns la post, e puţin paradoxală, fiindcă e o etapă de dezvăţ. Ai spune că, după ce ajungi la post, continui acumulările care vor fi precedat plecarea la post, iar curba învăţării continuă nesmintit ascensional. Totuşi, nu e aşa. Nu mi-am dat seama de la prima misiune, la Sfîntul Scaun, că prima etapă este de fapt o sincopă a cunoaşterii şi nu o intensificare şi o continuare aritmetică a acumulărilor din prima etapă, fiindcă de fapt a doua etapă, aceea a dezvăţului, o spun din nou, începe, debutează printr-un şoc. E şocul inevitabil sau necesar dintre documentar şi real, dintre ceea ce poţi găsi în dosare şi ceea ce se întîmplă în viaţă, unde, cum spuneam, ponderea este întotdeauna în altă parte decît în cultura livrescă. În fond, citim în continuare Madame Bovary, inclusiv pentru a măsura distanţa dintre livresc şi real. Aşadar, această etapă în mod fundamental este o etapă de eliberare de presupuneri, de stereotipuri, de idiosincrazii, de prejudecăţi. Sigur că prejudecăţile sînt necesare. Cine a citit un pic de hermeneutică, cine l-a parcurs pe Gadamer ştie că nu putem judeca decît pe temeiul unei pre-judecăţi. Ştie că orice realitate ne vine în întîmpinare cu un bagaj de stereotipuri, de anticipări pe care orice minte cît de cît cultivată, orice minte omenească le va fi acumulat pînă în momentul respectiv. Aşa se întîmplă şi cu orice destinaţie diplomatică, ea este, în mintea diplomatului, ambasador sau nu, preînchipuită, plecînd de la o sumă de stereotipuri şi prejudecăţi. Şi pot să fac foarte rapid inventarul acestor prejudecăţi.
Mergi la Vatican, de exemplu, avînd în minte un cocteil mental între imaginea iconică a primilor creştini, a primilor martiri, papii Borgia, Consiliul Vatican II şi figura lui Ioan Paul al II-lea. Sigur că nu e mare lucru din acest cocteil, şi prima urgenţă este să te eliberezi de el şi să adînceşti realitatea Vaticanului, fiindcă dacă nu o faci nu-ţi poţi face misiunea.
Republica Moldova. Pentru orice român, Republica Moldova este în egală măsură şi în mod paradoxal apropiată şi îndepărtată. Este secretul cel mai bine păstrat nu numai faţă de români şi faţă de întreaga Europă, dar şi faţă de moldoveni înşişi. Uitaţi-vă la rezultatele referendumului şi veţi înţelege ce vreau să spun.
Ungaria – cu care sigur că dobîndisem, înainte de a merge la post, o oarecare familiaritate, căci eram, fonetic măcar, dar şi într-o oarecare măsură lexical, obişnuit cu limba maghiară – evoluează şi ea între diverse stereotipuri, cumva la mijlocul distanţei între melancolia suicidală din scrierile, mai cu seamă memorialistice, ale lui Márai Sándor, gulaş, bundás kenyér, toate astea stau în mintea ta înainte de a merge în Ungaria care, desigur, nu se poate rezuma la aceste stereotipuri.
În ceea ce priveşte Mexicul, mi-e teamă că Netflix îi face în egală măsură publicitate şi deservicii, fiindcă reduce această ţară, absolut splendidă şi absolut fascinantă, la triada tacos – nachos – narcos, care desigur nu epuizează Mexicul, care nu e nici pe departe o ţară limitată la peisaje deşertice de tip western spaghetti Sergio Leone.
Aşadar, asta este fundamental – sigur, nu exclusiv – caracteristic celei de-a doua etape. Trebuie să te eliberezi de această zgură intelectuală fără de care nici un fel de cultură generală nu este, de fapt, posibilă (cultura generală e o sumă de stereotipuri, e o sumă de scurtături ale minţii), pentru a pătrunde cu adevărat substanţa şi realitatea şi adevărul unui spaţiu, pentru a-ţi putea face treaba.
Într-o formulă succintă aş spune că această etapă a dezvăţului te obligă să înlocuieşti prejudecăţile cu post-judecăţile.
De la cine înveţi în această etapă? Înveţi de la toată lumea. Intri într-o logică de titirez în care înveţi într-o mişcare de 360°, trebuie să absorbi tot ceea ce spaţiul, într-o imersie totală, îţi oferă, de la şoferul care te conduce la birou şi la întîlniri şi cu care se cuvine pe cît se poate să conversezi în limba ţării şi cu care, la fel cum se face cu şoferii de taxi în România, de la care trebuie să culegi informaţiile granulare despre ţara respectivă, pînă la interlocutorii oficiali, colegii din celelalte ambasade. Încă o dată, cuvîntul-cheie este aici logica de 360° sau mişcarea de titirez, cum spuneam
Această a doua etapă de dezvăţ durează primii doi ani, în care ai impresia că ştii totul şi nu ştii mare lucru, dar faptul că nu ştii mare lucru se revelează abia în al treilea an, care este anul reînvăţului, anul în care stereotipurile iniţiale sînt deplin contrazise, înlocuite sau confirmate de ceea ce vei fi învăţat între timp.
O imagine îmi vine în minte pentru a descrie această etapă, care începe în al treilea an de misiune, care este în general cel mai productiv an. Am suficientă experienţă şi suficiente misiuni în spate ca să-mi dau seama că al treilea an la post este cel mai bun an. Anul patru deja te pune în situaţia de a te gîndi la următoarea secvenţă a vieţii tale şi a familiei tale, la următorul post, la întoarcere, la bagaje şi aşa mai departe, dar anul trei e anul optim pentru o misiune diplomatică. Îmi vine în minte imaginea din filmul Karate Kid, sau din tipologia de firme Karate Kid, în care, dacă vă amintiţi, tînărul ucenic în arte marţiale e pus să repete la nesfîrşit aceleaşi şi aceleaşi mişcări, care după o vreme se dovedesc cruciale pentru a trece de la ucenicie la faza de maestru. Asta se întîmplă şi în această fază. În această fază realizezi brusc că de fapt începi să poţi domina spaţiul, că ai suficiente cunoştinţe pentru a şti cînd să vorbeşti şi, mai cu seamă, aş adăuga, cînd să-ţi ţii gura, fiindcă se mai spune în meseria noastră că un diplomat se gîndeşte de două ori înainte de a tăcea, şi e o fază în care dobîndeşti această familiaritate cu propria temă, cu propriul spaţiu, şi în care poţi să utilizezi pînă la capăt întreaga reţea de contacte, de relaţii, de cunoştinţe, tot capitalul social pe care-l vei fi acumulat pînă în momentul respectiv.
Închei introducînd în conversaţie şi ultimul termen pe care mi-l propun organizatorii, „răsfăţ”, toate aceste trei etape sînt etape de mare răsfăţ intelectual, de încîntare, simţi la fiecare pas că eşti privilegiat şi că ilustrezi un destin cu adevărat intersant.
Mulţumesc.
Sever Voinescu: Vezi ce studenţi ai avut?
A. B.: Nu cred că Marius îmi datorează prea mult. Chiar nu cred. Mi-a ridicat fără să-şi dea seama mingea la fileu şi a pomenit ceva legat de artele marţiale. La începutul carierei mele didactice, unul dintre studenţi, ştiind că sînt interesată de artele marţiale, mi-a făcut cadou un manual zen de tras la ţintă cu arcul. Pentru că e vorba acolo şi despre relaţia dintre un învăţător şi ucenicul lui, îmi plăcea să încep cursurile la anul I cu următorul dialog, ca să-i pun pe gînduri:
– Învăţătorule, aş vrea să învăţ să trag la ţintă cu arcul.
– Foarte bine. Iată arcul, iată braţul, iată coarda, iată săgeata, iată braţul care întinde arcul, iată săgeata care porneşte spre ţintă, iată ţinta.
Şi tace.
– Învăţătorule, nu te supăra, nu am înţeles. Mai spune-mi o dată.
– Fii atent: arcul eşti tu; braţul eşti tu; coarda arcului eşti tu; săgeata eşti tu; braţul care întinde coarda eşti tu; săgeata care zboară spre ţintă eşti tu. Ţinta eşti tu.
Cam asta e. Dar, revenind la tema noastră: ce învaţă un profesor de literatură? De la început aş spune că modelul pedagogic în care mă înscriu ar fi unul de tip matern. E bine? E rău? Nu am nici o dorinţă de a-mi manifesta autoritatea agresiv, constrîngător, cu control total pe situaţie, cu orgoliul de a avea ultimul cuvînt. Tot ce fac şi spun e mai cu blîndeţe şi cu mult umor. E o pedagogie de tip – să-i zicem – solar, binedispusă şi foarte protectoare. Ea are ceva dintr-un anume fel de diplomaţie. Dar una fără excesive formalizări şi mai ales fără atîtea ipocrizii. Încerc să fiu cît mai firească, mai directă cu studenţii. Important e, desigur, ce am învăţat să fac, dar şi ce am învăţat să nu fac. De la cine am învăţat toate astea? De la elevi, de la studenţi, de la masteranzi, de la doctoranzi, de la foştii mei profesori şi de la prieteni.
Cel mai tînăr profesor al meu a fost un elev de la Liceul de Arte din Timişoara, codaşul clasei, corigent la chimie. După ce am ajuns să vorbesc la o oră ţinută accidental acolo despre această bunică a chimiei, alchimia, după ce li s-au înfierbîntat minţile aflînd cum se poate obţine aur, băiatul acesta a suferit, ca să zic aşa, o transmutaţie: s-a pus cu burta pe carte, a dat la Politehnică şi acum e chimist în Canada. Din romanul lui apărut în 2005 am aflat cît de hotărîtoare a fost pentru el povestea mea cu piatra filozofală. De la el am învăţat să fiu răspunzătoare pentru tot ceea ce le spun unor tineri, pentru că ştiu, acum ştiu, cum pot reverbera cuvintele unui profesor în minţile lor. De fapt, am învăţat să învăţ de la studenţii mei, de la generaţia lui Marius, alături de care am crescut şi eu. Ne-am format unii pe alţii. Asta şi pentru că un profesor predă literatura, dar se şi predă pe sine, învăţînd cot la cot cu învăţăceii lui. Toată viaţa.
Iar cel mai vîrstnic profesor al meu a fost Mihai Şora, de la care am învăţat să nu-mi pierd curiozitatea şi bucuria. Şi, nu în ultimul rînd, să îmbătrînesc frumos. (...)
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea București.
Marius Lazurca este ambasadorul României în Mexic.
