Duminica Fiului Risipitor a picat anul acesta într-o zi cu ger, zăpadă și viscol cumplit. Deși ne aflam în perioada sărbătorilor antice Anthesteria din luna Anthesterion, care așa cum spune numele (Anthos = floare) prevestește venirea primăverii, am înaintat spre sfînta biserică cu greu prin nămeți, șfichiuiți peste fețe de gerul năpraznic. Acolo singura grijă lumească, de care n-am putut scăpa nici măcar în timpul cîntării Toată grija cea lumească acum s-o lepădăm, a fost cea a reîncălzirii fizice a trupurilor noastre. Abia la cîntarea Unul sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, harul, biruitor și al frigului, a început să ne încălzească tunicile de piele, dermanitous chytonas, cum spune Grigorie al Nyssei. La predică, părintele a subliniat că și noi ne asemănăm cu fiul risipitor, pentru că ne cheltuim darul vieții, averea dată de Dumnezeu, în răvășirea în păcate și, de cele mai multe ori, nu ne întoarceam către El să strigăm asemenea fiului: Tată am greșit la cer și înaintea ta, pentru ca El să ne primească cu dragostea lui nemărginită, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarca și să fie viu. Întoarcerea de la biserică a fost mai anevoioasă decît ducerea, căci vremea s-a înrăutățit, totul era alb și rece, nici urmă de floare, iar căldura sufletească n-a reușit să biruie frigul trupesc care ne-a cuprins. Ne-am cuibărit repede într-o vilă din Cotroceni, și, fiind și ziua Oinopithi a Anthesteriilor, cînd se gusta prima oară vinul nou, am desfăcut o butelcă de vin roșu Ispita, litera T, și am purces la consacratul nostru simpozion (syn – împreună, pino – a bea).
Personajele noastre sînt descrise în funcție de ceea ce reprezintă pentru ele regăsirea cu Domnul: pentru Cristi (Cr), anastrofi, întoarcerea către și în sine, unde te întîlnești cu El, pentru Ion (I) epanastrofi, revenirea la locul tău potrivit ca ființă umană, pentru Mihai (M), apostrofi, repulsia față de păcat și lepădarea de păcat, pentru Clement (C), peristrofi, răsucirea pe axa vieții de la rău la bine.
Cr: Dragi sympotes, astăzi vom aborda problema risipei, a risipirii și vom încerca să surprindem latura malignă a risipirii omului în lumea aceasta care înseamnă și depărtarea lui de Dumnezeu, răvășirea lui în cotidian, atunci cînd își uită dimensiunea lui liturgică de om al lui Dumnezeu. De ce nu, și dimensiunea benignă a risipirii, pe modelul Fiului risipitor pentru care risipa, asotia, este un prilej de întoarcere. În primul rînd, pentru că omul risipește și se risipește în multe, se sufocă de grijile acestei lumi și-l uită pe Creatorul lui. Toate puterile lui, darurile, talantul lui, sînt puse în slujba unor lucruri efemere și de aici risipa și risipirea lui existențială. În al doilea rînd, dimensiunea benignă, pentru că omul înfometat existențial de lipsa hranei duhovnicești simte foamea (limos) de Dumnezeu și se întoarce asemenea risipitorului fiu către Tatăl ceresc.
I: Foarte corect spus. Aș vrea însă, înainte să pătrundem mai adînc în subiect, să spunem că acest cuvînt folosit pentru risipă în elina veche, asotia, vine de la asotos, a, adică ne, fără și sozo, a izbăvi, a salva, a mîntui, deci ad litteram a fi nesalvat, nemîntuit, a fi neîmplinit, și asta pentru că risipa în lumea elină veche însemna și de fapt consemna o risipă spirituală în primul rînd. Asotos-ul în elina veche avea și sensul de corupt! Asotos-ul era omul care-și pierdea în primul rînd discernămîntul, valorile sufletești, apoi, în consecință, și bunurile materiale prin risipă.
Cr: În Omilia la Parabola despre fiul risipitor, Grigorie Palama subliniază încă de la început că mai rea decît foametea care este lipsirea de mîncarea necesară este a fi lipsit de cele necesare mîntuirii și mai grav a nu mai avea dorința (orexis) pentru mîntuire. Tîlcuind versetele S-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea (ousia), trăind în desfrînări (asotos), acest mare teolog scrie că ousia noastră, averea, este mintea sădită în noi (emfytos nous). Dacă rămînem pe căile mîntuirii o ținem adunată în sinele său și în prima și cea mai de sus Minte, Dumnezeu, însă, cînd deschidem ușa patimilor, se răvășește, rătăcindu-se și risipindu-se în cele lumești.
I: Părinții neptici vorbeau despre nepsis, trezvie, adică paza gîndurilor, grija permanentă de a nu te răvăși în logismoi, gînduri. Mai apoi, Părinții isihaști vorbesc despre întoarcerea sau coborîrea sau afundarea minții în inimă, nu în inima de carne, ci în acel loc care este centrul ființei omului, omul cel tainic al inimii, cum spune Apostolul Petru, acolo unde ne întîlnim cu Hristos. Grigorie Palama, principalul teolog isihast promotor al acestei teologii, este primul care face o sinteză între teologii capadocieni (exemplul elocvent este Grigorie Teologul), care spuneau că mintea este centrul ființei omului și cei alexandrini (exemplu Macarie Egipteanul), care susțineau că inima este centrul omului.
M: Haideți să renunțăm la aceste interpretări stelare, simbolice, excesiv de filosofice, rupte de realitate. Fiul risipitor sau, mai corect spus dacă mergem pe literă, fiul destrăbălat, ușuratic, ne arată două aspecte ale risipei: primul, risipa averii, a zestrei noastre sufletești, a ousia în desfătări, desfrînări, rătăciri, fuga din casa Tatălui în țara păcatului, iar al doilea, risipa ca motiv, pricină de întoarcere. Fiul simte înstrăinarea (allotriosis, cum spunea Nyssanul) produsă de păcat, foamea departe de darurile lui Dumnezeu, și se întoarce.
I: Da, dar prima întoarcere către Tatăl ceresc o face în minte cînd își vine în sine și spune Sculîndu-mă mă voi duce la Tatăl meu și-i voi zice Tată am greșit la cer și-nainte ta. Este vorba de pocăință, de ceea ce elinii numesc metanoia, adică schimbarea minții!
C: Profunzimi pe care noi nu le atingem! Elinii vechi aveau mai mulți termeni pentru cumpătarea opusă risipei, anume feido, care accentua atenția, rezervarea în a cheltui mult, litotis, care sublinia mai mult puterea de a te mulțumi cu puțin (în greaca nouă înseamnă austeritate), egkrateia care ducea mai mult spre înfrînare, abstinență (en, în și krato, a ține, a ține în frîu), dar mai larg spuneau și metriotis, moderația, cînd cumpăneai bine fluxul alimentar (metriotis ton siton se referea la împărțirea cu atenție a grîului) și chiar metriofrosini (metrion, cu măsură, fronisis, gîndirea, cugetarea). Metriofron e omul echilibrat mental, fără excentricități, decent, cuminte. Dar și această cumințenie poate fi sterilă, poate exploda oricînd, așa cum s-a întîmplat cu fiul cel mare din parabolă, care s-a revoltat împotriva Tatălui pentru că l-a primit de fiul risipitor. Să ne aducem aminte de sluga din Evanghelie care de frica Stăpînului a îngropat talantul... era atît de cumpătat și a ajuns în întunericul cel mai de afară (Matei 25).
M: Există și o risipă bună, atunci cînd ea surprinde un act de generozitate sau un act simbolic. Risipa mirului foarte scump turnat pe capul lui Hristos i-a scandalizat pe ucenici (la Matei și Marcu la plural, la Ioan doar pe Iuda), pentru că acesta putea fi vîndut și banii obținuți dați săracilor. Hristos însă primește această risipă pentru că ea, turnînd mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26). În lumea modernă, curentul progresist promovează asiduu această cumpătare ipocrită ca o religie. Dacă nu te încadrezi în curentul lor verde oengist ești un apostat al principiilor acestei religii. Orice risipă, orice exces, orice abatere de la protejarea naturii este penalizată prin ostracizare din comunitate. Motor diesel la mașină? Rușine! N-ai trotinetă electrică? Rușine!
C: Să nu fim înțeleși greșit. Evitarea risipei de orice fel este un act binecuvîntat, mai ales a risipei alimentare, cîtă vreme există încă oameni care nu au ce mînca, dar a face din această luptă cu risipa o religie este o greșeală. Aș vrea însă să vorbim de ceva mult mai grav decît risipa, anume risipirea noastră existențială în enșpe mii de futilități, în dezbateri aride, certuri distructive și autodistructive, în răutăți dăunătoare nouă în primul rînd, în stăruința în rău și în rele. Și nu e vorba de risipirea timpului, ci de risipirea eului nostru, a ființei noastre, ousia, cum spuneați, cea mai mare avere pe care o avem și pe care o risipim în țări îndepărtate de sensul bun și frumos al vieții. A fi frumos și bine e cea mai mare artă a cumpătării și a înfruntării risipei și a risipirii! A nu te risipi în urît!
Cr: Adevărat grăiești, dar lupta cu această risipire se dă înainte de toate în minte. Mintea trebuie păstrată limpede, ingenuă, pentru a se comunica frumos și bine cu oamenii și cu Dumnezeu. Nu poți fi bine cu ceilalți dacă nu ești bine cu sinele tău în mintea ta. Aș conchide că mintea, cel mai prețios dar al lui Dumnezeu, se mișcă în permanență între asotia și epistrofi. Risipirea minții duce la o înstrăinare de sinele nostru, de semeni și de Dumnezeu, de aceea întoarcerea în noi înseamnă regăsirea nu numai a noastră, ci și a lui Dumnezeu în noi.
Lumina zilei hibernale începu să picotească, iar seara așternu un întuneric mistic ce trezea în noi imersiuni lăuntrice inebranlabile care ne fac să strigăm către Domnul dimpreună cu sfîntul Augustin: Tu erai înlăuntrul meu și eu eram afară!
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Ioan Damaschin, Opere complete, vol. V, Omilii I, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
