Mă urc în mașina fierbinte – niște ciori și-au lăsat urmele peste lunetă. Soarele dogoritor de final de iunie e ceva ce cunosc la fel de bine ca propriul corp. Drumul parcă scos la imprimantă din memorie. O familie de berze, patru la număr, într-un cuib pe un stîlp de curent. Cuibul e acolo de cînd mă știu, la fel ca taraba cu pepeni din cîmp, așezată strategic în curbă, unde recurent se întîmplă incidente auto. La fel rămîne și rușinea mea să cer un dop pentru un pepene pe care nu știu să-l aleg, în minte răsuflu ușurată cînd vînzătorul îmi propune varianta asta. Dacă nu am ales eu, atunci lucrurile sînt mai simple, nu trebuie să mă obsedeze la infinit consecințele: de exemplu, dacă constat că pepenele e necopt, cum pot să refuz să-l cumpăr după ce a făcut dop pentru mine? Multe lucruri rămîn la fel, dar dacă m-aș întoarce în trecut, probabil că versiunea mea cu douăzeci de ani mai tînără m-ar privi cu ciudă, cu dispreț. La treisprezece ani tot ce-mi doream mai mult era să plec din satul ăsta și să realizez ceva, mi-era complet neverosimil ce aș putea face. În același timp, eram fermă în credința că n-o să scap, că nu voi face nimic. Indiferent de buna impresie pe care o aveau ceilalți despre mine, eu eram convinsă – nu, de fapt, știam! – că sînt o impostoare în propria viață. Versiunea mea adolescentă s-ar arăta neîncrezătoare și dacă ar afla că sînt mamă. Pentru că era sigură că ăsta nu e un rol acceptabil pentru sine: prea egoistă să fie mamă, deci dacă a devenit una, probabil e nepricepută, ineficientă, nerăbdătoare. Are dreptate, în multe sensuri. Primii ani ai maternității mi i-am petrecut în această frică constantă de a nu greși, greșind la tot pasul, fermă în decizia de a mă autoproclama o mamă nu prea reușită. Nopțile de nesomn, oboseala adunată, incertitudinea (care însoțește maternitatea la tot pasul) m-au făcut să mă întreb dacă făceam lucrurile „cum trebuie”. Ceea ce învățasem despre asta nu se regăsea prea mult în realitatea mea de zi cu zi. Nu îmi vorbise nimeni răspicat despre dificultățile punctuale ale maternității, acel „e greu, dar și frumos” nu mai însemna nimic în zilele alea. Ce înseamnă greu? Ce înseamnă frumos? Din această maximă trebuia mereu totuși să reiasă că nu e nimic mai minunat pe lumea asta decît să te sacrifici pentru copilul tău. În gîndirea populară, asta înseamnă să mori pentru copilul tău, la nevoie, dar să nu-l susții dacă devine ceva diferit de tine. Mie mi se părea că sacrificiul suprem (tacit, implicit) era să renunți complet la tine. Ceva de care nu eram în stare.
Lucrurile fuseseră mai ușoare în trecut, cînd nu aveam copii: atunci știam exact ce fel de mamă voi fi, știam că voi lua decizii mai bune decît alți părinți pe care-i cunoșteam, aveam răbdare încontinuu, nu țipam niciodată, știam mereu cum să răspund cu calm. Orice situație posibilă avea soluție, deci problema trebuia să fie în voința de a rezolva lucrurile. Și poate că asta e adevărat, atunci cînd copilul este crescut de proverbialul sat, de o comunitate care pune osul la muncă pentru formarea unui individ important al societății. În realitate, probabil că foarte puține vieți arată așa, ca o linie continuă, fără hurducări și curbe.
Hăituită de dihotomia mamă bună versus mamă rea, am simțit adesea că am pierdut orice urmă de limpezime în ceea ce privește acest rol, uitînd adesea să privesc orice detaliu obiectiv eficient din viața mea. Nouă ani mai tîrziu, pot să mă uit la toate astea cu mai multă indulgență, cu mai puțină teamă. De fapt, eram și eu o mamă obișnuită și cu desăvîrșire epuizată. La fel cum în timpul sarcinii mă uitam la o chiuvetă fără să-mi pot aminti denumirea acesteia, spunîndu-i mai degrabă „chestia aia din care curge apă și speli vase în ea”, tot astfel am mers pe drumuri lăturalnice în încercarea de a pricepe ce înseamnă să fii mamă. A fost un proces de învățare care a inclus și include întotdeauna și lucruri mai puțin plăcute, ca de pildă acceptarea vinovăției, să admiți faptul că nu faci „bine” lucrurile întotdeauna, orice o însemna asta, că privirea societății va fi întotdeauna judicioasă și îndreptată asupra ta fără milă – sînt anumite lucruri cu care trebuie să înveți să trăiești, iar unele sînt plăcute, în vreme ce altele te țin noaptea de pază. Și, mai ales, că acesta este un drum cu o sumedenie de posibilități, care ia forme diferite; nu există un singur răspuns în același fel în care identitatea cuiva nu este compusă dintr-un singur lucru. Sînt însă și certitudini, una dintre acestea fiind, pentru mine, că am realizat cîte ceva din orice și-ar fi dorit versiunea mea de la 13 ani tocmai datorită faptului că am devenit mamă. La fel cum nu am nici cea mai mică idee cine aș fi dacă nu m-aș fi apucat de citit, tot astfel nu pot spune cu certitudine că motivația mea pentru scris s-ar fi materializat cu aceeași eficiență dacă nu m-ar fi măcinat perspectiva regretului. Mi-am dorit, mai presus de orice, să nu fiu o mamă care să se uite în spate cu regretul că nu a avut timp să se ocupe de visul ei pentru că a avut un copil. Sînt multe lucruri neplăcute cu care pot trăi, dar pe unele dintre acestea nu vreau să le pun în cîrca fiicei mele. N-am nici cea mai mică idee dacă sînt o mamă bună sau o mamă rea, cred că aceste distincții sînt toxice și ineficiente, dar ce știu e că sînt mama copilului meu, mama care știe că prețul sacrificiului nu trebuie să fie niciodată periclitarea relației dintre noi și niciodată măcelărirea sinelui.
Ramona Boldizsar este absolventă de Filosofie, scriitoare și coordonatoare a colecției Amaterasu la Editura Cartex. Cea mai recentă carte publicată: Fete bune. Fete cuminţi, Editura Humanitas, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
