Aş vrea să reflectăm la ce înseamnă problematica identităţii în literatură, dintr-un unghi ceva mai special. Fără să pretind că există nişte răspunsuri absolute, aș vrea să pornesc de la o întrebare mai grea, legată de statutul literaturii române într-un complex mai amplu. Am spus „global” în titlu din lipsă de alţi termeni, dar poate că mai potrivit ar fi fost: statutul literaturii române în mediul internaţional. Cînd am primit invitația organizatorilor acestor conferințe, m-am gîndit imediat să pornesc de la nişte reflecţii de scriitori cu privire la ce înseamnă această literatură română într-un spaţiu mai larg. Vă voi da cîteva citate, unele provocatoare, dar cred că și că aceasta este miza acestei discuţii, să ne provoace în continuare.
Extrag, pentru început, o afirmaţie foarte dură, foarte gravă a lui Benjamin Fundoianu, scriitor român autoexilat în Franţa, unde a făcut o carieră extraordinară, devenind un scriitor internaţional. Cu un an înainte de a se autoexila, în 1922, Fundoianu scrie în volumul Imagini şi cărţi din Franţa: „Ar trebui să privim literatura română ca pe o colonie a culturii franceze. Va trebui să convingem Franţa că intelectualiceşte sîntem o provincie din geografia ei, iar literatura noastră un aport, în ce are superior, la literatura ei. Mai mult decît atît, trebuie să primim cu bucurie rolul, dacă ni se va îngădui, de a deveni cetăţenii puţin personali, dar harnici, ai culturii franţuzeşti. Literatura noastră e o contribuţie la cea franceză, iar tradiţia noastră culturală – şi aici vin părţile cele mai incomode pentru noi – pînă în a patra clasă de liceu o poţi epuiza“. Iar îndemnul adresat scriitorilor români atunci era următorul: „Tradiţia cea nouă, o coşi lîngă cea vechie, cum poţi coase două covoare disparate şi printr-o amnezie parţială în memorie, încearcă să vezi în ceea ce e diferit o continuitate. Citeşti deci pe francezi ca pe nişte scriitori naţionali mai mari, bucată dreaptă din tradiţia noastră“. Aşadar, îndemnul lui Fundoianu, în 1922, la adresa literaţilor români, era acela de a accepta că literatura română este o colonie a literaturii franceze.
Adaug un citat ceva mai cunoscut, din alt scriitor român plecat în Franţa, dar care are rădăcini franceze mai profunde, Eugène Ionesco: „Cînd facem cultură nu putem fi români de la început, ci puţin englezi, francezi etc. Cultura este neapărat o înstrăinare, un drum arătat şi străbătut înaintea noastră de alţii, pe care-i urmăm, pe care-i ascultăm, care ne sînt mult mai mari şi cărora ne supunem. Iată de ce nu trebuie în nici un caz, ca ştiind abecedarul, să ne credem egali ca ştiinţă profesorului. Nu trebuie să avem naivitatea, deplorabila lipsă de luciditate, de a ne prea entuziasma şi închipui creatori şi egali ai Occidentului“, spunea Eugène Ionesco în Nu, o carte din 1934, destul de virulentă la adresa tradiţiei literare româneşti.
Aceste citate vorbesc de o formă de dependenţă sau de o formă de interdependenţă a bunurilor spirituale ale României, ale tradiţiei literare româneşti, care depind în mare măsură de bunuri spirituale ale Occidentului şi, mai concret, de bunuri culturale ale literaturii franceze, cu care literatura română s-a aflat într-o comunicare asiduă începînd de la 1848.
Ce mai spun aceste texte? Ele vorbesc de un fel de ierarhizare a literaturii, a bunurilor simbolice, în care nu neapărat cel care produce valori autentice reiese automat drept autor universal, ci cel care se poate situa pe o poziţie prevalentă în sistemul acesta literar mondial. Într-un volum din 1999, intitulat Republica mondială a literelor, o carte care a fost tradusă şi în România, Pascale Casanova, pe urmele lui Valéry şi ale altora, vorbeşte despre bunurile spirituale ca despre bunuri care pot fi circumscrise unei anumite economii a spiritului. Prestigiul literar – al unei culturi sau al unei naţiuni – depinde în mare măsură de nişte criterii pe care Pascale Casanova le inventariază şi le discută pe larg în cartea ei. Depinde, în mare măsură, de vechime. Prestigiul acelei culturi sau acelei literaturi care dovedește o vechime considerabilă va reuşi să impună mai multe nume, mai mulţi scriitori la nivel internaţional. Sau o cultură va fi mai relevantă în spaţiul internaţional dacă de această cultură se leagă avansarea unor nume clasice în cultura respectivă. Ea va avansa aşadar, în ierarhia aceasta aproape economică a bunurilor simbolice, nişte scriitori de greutate.
Eugène Ionesco şi B. Fundoianu, deja în anii 1920-1930, sînt conştienţi că nu doar faptul de a scrie extraordinar, de a produce capodopere te face un autor relevant în mediul internaţional, ci şi acest avantaj pe care ţi-l aduce cultura din care faci parte, limba în care scrii și toată această încărcătură simbolică pe care te poţi baza în calitate de scriitor. Ce fac aceşti scriitori pentru a se plasa puţin mai în centru pe scena aceasta a ierarhiilor literare internaţionale, care sînt în acelaşi timp ierarhii legate de economia bunurilor literare, ce fac aceşti scriitori? Se mută în centrul acela de iradiere a valorilor literare, care este Parisul. Cel puţin în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, Parisul este o veritabilă bancă spirituală care garantează la nivel internaţional toate valorile.
Ceea ce spune Pascale Casanova este că există un fel de Republică mondială a literelor, nevăzută, dar care oferă legitimitatea canonului internaţional. Dacă vrei să fii scriitor relevant în prima jumătate a secolului XX, nu rămîi în România, nu rămîi în Europa de Est, nu scrii în limba română – şi acesta e un lucru poate tulburător pentru noi, incomod –, ci scrii în limba franceză, încerci să primeşti din Franţa sau de la Paris acest „certificat”, acest cec nevăzut al legitimităţii literare.
Asta înseamnă că aceşti scriitori, pe care-i vedem astăzi drept scriitori internaţionali, erau conştienţi de această inegalitate structurală a cîmpului literar, şi aici mai putem aduce argumente: Cioran mărturisea că, dacă s-ar fi născut în Franţa, ar fi putut fi într-adevăr un scriitor genial. Ce însemna asta? Asta însemna că acest capital simbolic al limbii în care scrii, acest capital simbolic al culturii în care începi să creezi înseamnă de foarte multe ori o asociere mult mai favorabilă, dacă eşti un scriitor valoros, cu anumite curente, cu anumite tendinţe, cu anumiţi scriitori de care te poţi agăţa în momentul în care scrii opere considerabile.
Dacă ne gîndim la Eugène Ionesco, ca să revin la nişte exemple cunoscute de toată lumea, nu ştiu dacă se putea crea în România teatrul absurdului, din moment ce n-am avut asemenea precursori. În Franţa exista un Alfred Jarry, emigrase deja şi Samuel Beckett, de care numele lui Eugène Ionesco e legat. Să intri într-o cultură internaţională înseamnă să intri într-o serie de afinităţi selective, într-o comunitate care rezonează într-un fel cu concepţia ta asupra literarului și care devine relevantă la un moment dat în plan internațional. [...]
Ce înseamnă că literatura română este o literatură periferică? Înseamnă că, dacă scrii în limba română, există foarte puţine şanse să devii autor internaţional. Acesta este motivul pentru care foarte mulţi dintre autorii români care au obţinut statutul de autor internațional au scris în alte limbi, şi-au gîndit operele în alte limbi. Sistemul de traduceri funcţionează pînă la un punct și deocamdată s-a dovedit că nu poate suplini autoinserţia scriitorului român într-un alt mediu de consacrare la nivel central. [...] De asemenea, contează importanţa pe care o mai are literatura română în societatea românească. Literatura română are desigur o prevalenţă istorică. Sîntem o cultură literaturo-centrică. Însă statutul literaturii în societatea românească de azi, mai ales după 1990, nu cred că mai este privilegiat. În cartea mai sus pomenită, Pascale Casanova invocă indicatorii culturali ai acelor ţări puternice din punct de vedere literar, în raport cu ţările cu mai puţină greutate în spaţiul internaţional. Acești indicatori vorbesc despre modul în care se uită societatea la discursul literar și la discursul artistic în general. Sînt indicatori determinați într-o manieră concretă, precum numărul de cărţi publicate anual, vînzările din librării, timpul de lectură pe cap de locuitor, numărul de edituri etc. Dacă vorbim despre noi, eu aș urmări și alți indicatori: numărul de edituri care publică literatură română, numărul de edituri care publică literatură română actuală, posibilitatea de a trăi din scris. M-aș uita la numărul figurilor de scriitori pe bancnote – aici cred că e bine, literatura română din punctul ăsta de vedere încă are capital simbolic. Numele de străzi sînt foarte importante. Sînt de urmărit spaţiul acordat literaturii, criticii literare în social media sau la televizor, timpul alocat lecturii de către un român mediu, cît cheltuiește un român pentru achiziţia de cărţi într-un an. În raport cu alţi cetăţeni ai Europei, noi avem nişte statistici extraordinar de îngrijorătoare. Cam de 5-7 ori mai puţin decît media europeană.
Aşadar, nu ştiu cîte şanse avem să devenim extraordinar de relevanţi ca literatură la nivel mondial, din moment ce statutul, capitalul simbolic al literaturii în România, dacă nu cumva capitalul simbolic al culturii în general, se cam subțiază. Şi atunci, poate că ar trebui să gîndim noi strategii de internaţionalizare. Putem gîndi nişte mecanisme prin care literatura noastră este mai mult tradusă în exterior. Dar şi aici avem o problemă. Nu știm foarte multe despre ceea ce se citeşte în Europa și despre modul cum ne-am putea noi insera pe piaţa aceasta a cărților. De foarte multe ori, în momentul în care avem autori care cîştigă puţin teren în mediul internaţional, presa culturală românească, cîteodată şi mediul academic din păcate, devin extraordinar de virulente la adresa lor: de ce sînt traduşi aceia şi nu ceilalţi, de ce nu se suprapune canonul nostru naţional pe care-l ştim şi care e constituit cu canonul acela al exporturilor, de ce au succes unii scriitori pe care noi îi considerăm mai puţin relevanţi la nivel naţional şi nu au succes cei pe care-i ştim noi şi i-am consacrat noi etc.
Altminteri, dacă vorbim despre alte discursuri culturale care s-au impus în mediul internaţional, aş zice că noua cinematografie românească a reuşit să producă un fel de interes pentru discursul cultural românesc, printr-o serie de premii prestigioase pe care le-au obţinut începînd cu anii 2000 regizori precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude în ultima perioadă. Sînt premii foarte importante care au creat deja o așteptare a specialiştilor şi, într-o mare măsură, a publicului cu privire la ce poate produce în continuare cinematografia românească. [...]
În literatură, în ciuda unor reuşite individuale, nu avem încă un astfel de curent care să genereze în lume același gen de așteptare. Mircea Cărtărescu este un autor care circulă foarte bine, e un autor care cîştigă tot mai mult teren, dar mai ales în spaţiul european şi în cel sud-american, de care literatura lui se leagă în mare măsură, formal, dar şi ca teme. Mircea Cărtărescu însuşi recunoaşte, în jurnale şi în interviuri, că literatura lui are încă de cucerit spaţiul american. Dacă ne referim la o republică mondială a literelor, cred că spaţiul american este, astăzi, punctul de legitimare.
Nu vreau să reiau discuţiile despre Nobel, pentru că aţi văzut cum, în fiecare an, apare ca o problemă naţională: ia sau nu ia Mircea Cărtărescu Nobelul? Eu aş zice că un Nobel nu e important pentru Mircea Cărtărescu cît pentru România, pentru literatura română şi pentru setarea acestui nivel de aşteptări pe care le-ar avea publicul internaţional după aceea. [...]
Alex Goldiș este lector la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
