Scuze ratate. Un exemplu recent

Proverbul arab „E mai bine să petreci noaptea în supărarea insultei decît în căința răzbunării” sintetizează imperativul evitării escaladării conflictelor, prezent în toate culturile, cel puțin la nivelul aspirațiilor ideale. Pentru a putea fi posibilă, conviețuirea presupune o permanentă încercare de a reface tesătura relațiilor interpersonale, sociale, necontenit deșirate, destrămate, uzate, în cursul interacțiunilor curente. Nimic nu se repară de la sine, dar aproape totul poate fi reparat.

Scuzele fac parte din strategia de stingere sau măcar de aplanare a conflictelor cotidiene ce decurg din funcționarea defectuoasă a majorității acțiunilor noastre. Scuzele sînt un mecanism de resetare a relațiilor, de ștergere a greșelilor, de depășire a momentelor de dezechilibru relațional. Pentru a fi reușite, scuzele prezentate trebuie să fie acceptabile și acceptate, fiind instrumentul cel mai puțin costisitor, capabil să stăvilească valul irațional al mîniei devastatoare, care se poate isca, cu motiv clar sau doar dintr-o neînțelegere, uneori din mai nimic, alteori în urma unor încălcări grave ale normelor.

Oricum, se spune că nu se scuză nimeni fără să mintă. De ce-ar mai fi nevoie de scuze dacă am avea mereu, pentru toate faptele sau atitudinile noastre, explicații sau motive pe care să le putem exprima fără ocolișuri, nefardate, nedrapate în pretexte străvezii sau cusute cu ață albă? Eficacitatea scuzei este de altfel garantată de dorința celui care o acceptă de a nu porni un conflict, un război sau doar de a demara o confruntare cu adevărul. „Nu te scuza decît față de acela care vrea să-ți găsească scuze”, ne previne un alt proverb arab.

În Marele tratat de bună învățătură, autorul persan Ibn al-Muqaffa (704-757) ne îndeamnă: „Dacă cineva își cere scuze, primește-l cu fața luminoasă, vesel, dezlegîndu-ți limba, numai să nu fie dintre aceia a căror pierdere ar fi un cîștig”. Mi-am amintit acest îndemn recent, cînd am asistat cu toții la un exemplu de scuze eșuate. Reiau aici fragmentul  din ultimul discurs al actualului președinte, ținut cu prilejul Zilei Naționale: „Știu că am făcut greșeli, unele alegeri în care am investit speranță și încredere nu au trecut testul timpului, iar pe unii dintre dumneavoastră v-am dezamăgit. Vă cer iertare pentru că, de-a lungul timpului, am luat decizii care v-au nemulțumit și pe care, cel mai probabil, nu le-am explicat suficient”.

De ce oare aceste scuze au stîrnit indignare publică? De ce nu au fost acceptate? Ce aspecte din protocolul de enunțare le-a descalificat? Ce clauză de credibilitate nu a fost îndeplinită? Din cele peste 3.000 de comentarii consultate la o singură postare conținînd filmarea discursului, consemnez aici doar cîteva, un mănunchi reprezentativ, pentru ceea ce, folosind o sintagmă lansată de un alt președinte, poate fi considerat un adevărat „consens național” privitor la felul în care se face, în acest moment, despărțirea de trecut, prin respingerea spontană, masivă, irevocabilă, a unor scuze. Sub forma unui colaj, iată o pagină de istorie (literalmente și în toate sensurile un fel de „history from below”).

„Și noi ne cerem iertare că te-am votat.”; „Uitați-vă bine la el, nu îi pare rău deloc, mai degrabă este iritat că i-au scris să zică așa ceva!”; „Noi am rămas cu scuzele, el a rămas cu milioanele.”; „E ca și cum mi-ai furat portofelul, mi-ai luat banii din el, mi-l dai gol și-mi ceri scuze.”; „Sîntem dotați cu capacitatea de a diferenția între a cere iertare cu adevărat sau a juca teatru, din anumite interese… sau disperare! Mimica feței, ochii în mod special și gesturile transmit adevăratul mesaj! Cu scuze false nu ștergi ce ai făcut în timpul conducerii.”; „Ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte că v-am votat!”; „«Știu că am făcut greșeli, iar pe unii i-am dezamăgit.» Și cererea de iertare e citită. Rușine! Măcar atît să fi venit dintr-o inimă sinceră, ceva din domeniul bunului-simț.”; „Eu cer iertare lui Dumnezeu pentru că te-am votat de 2 ori!”; „Nu i-ai dezamăgit pe unii, ai dezamăgit România!”; „Nu ai dezamăgit pe unii. I-ai dezamăgit pe toți.”; „Nu mai folosesc aceste scuze la absolut nimic!”; „Culmea ipocriziei! Ne cere iertare, citind de pe foaie, hahahahahaha!”; „Greșeli faci doar fără să-ți dai seama, fără să vrei... voit nu e greșeală.”; „Ne cerem noi scuze că te-am votat.”; „ V-am votat! AM GREȘIT! ÎMI CER IERTARE, MIE, PENTRU GREȘEALA FĂCUTĂ!”; „Bineînțeles că are discursul scris și îl ustură buzele cînd își cere scuze. Prea tîrziu! Nu te vom ierta! Scuzele trebuiau să vină din inimă, nu de pe hîrtie, ne ia de proști și în ceasul al 12-lea.”; „Și-a cerut iertare din vîrful buzelor. Cînd îți ceri iertare cu adevărat, cu sinceritate, nu citești de pe o bucată de hîrtie, îți cer iertare pur și simplu, pentru că știi foarte bine cu ce ai greșit.”; „Eu nu cunosc pe nimeni care să nu fie dezamăgit de Iohannis.”; „Să te ierte Dumnezeu, eu nu te iert.”; „Un robot ce citește de pe foaie, nimic altceva. Mulțumim! Zero emoție.”; „Trebuie să plătești, nu ajunge iertare.”; „Greșeala e atunci cînd faci ceva aiurea fără să-ți dai seama. Tu ai făcut totul cu bună știință.”; „Un prefăcut ca întotdeauna, un lup îmbrăcat în haină de oaie.”; „Ne cerem iertare că te-am cunoscut!”; „Cam tîrziu pt. Iertare...”; „Cum să îți ceri scuze… fără să îți ceri scuze.”; „Prea puțin, prea tîrziu.”; „Îmi pare rău că te-am votat.”; „Dați bugetul cheltuit aiurea înapoi.”; „Să aduci banii înapoi.”; „Nu te vom ierta niciodată.”; „Nici măcar nu mimează părerea de rău... Îi miroase a subsol... de asta își cere iertare.”; „IPOCRIZIE!!! HUOO, RUȘINE!”; „Să îți fie rușine!”; „Rușine să-ți fie!”; „Penibil!!!”; „Huuuooooo”; „Apreciez că măcar ți-ai cerut iertare. Și noi îi iertăm pe cei care te-au votat.” (Toate aceste comentarii sînt extrase dintr-o singură postare de pe YouTube).

Cu toată revolta exprimată, cu sau fără ironie, între comentarii apare și exprimarea aprobatoare, aprecierea faptului că, totuși, au fost adresate niște scuze, a fost cerută iertarea. Protocolul, baletul social, fie el și vid de substanță, performat mecanic, a fost respectat, astfel încît se mai poate salva o fărîmă de respect cetățenesc la ieșirea din scenă, după ce i s-a spus, cu obidă: Auf Wiedersehen!

Am punctat acest aspect pentru că se află printre noi semeni care nici picați cu ceară nu ar accepta că au greșit, care nu au curajul de a-și asuma responsabilitatea pentru o eroare făcută, care sînt atît de înrobiți de orgoliu, de o prea bună părere despre sine sau poate doar prizonieri ai unei nesiguranțe anihilatoare, încît sînt complet inapți să-și recunoască vina, sau partea de vină, incapabili de a pronunța formule de scuză și total refractari la conceptul de iertare.

A nu recunoaște că ai greșit, în pofida tuturor evidențelor, este de altfel semnul distinctiv, sigur, inconfundabil al oamenilor lipsiți de caracter. De la o poștă li se simte cruzimea rece, vădesc o brutalitate primitivă și emană o trufie fără margini. Pentru că nu țin cont de nimeni, acești nefericiți care nu pot să își ceară scuze sfîrșesc întotdeauna într-o singurătate înfricoșătoare.

Cel care nu acceptă să recurgă la scuze poate repara prin amendă prejudiciul adus de comportamentul său ofensator, prin obligația de a oferi o compensare în bani. Cei care exclud scuzele din portofoliul soluțiilor de stingere a unui conflict, dar și cei ce nu se pricep să prezinte niște scuze credibile ar putea găsi o variantă alternativă, cred că pe gustul lor, dacă ar citi autori antici. De pildă, Aulus Gellius, în lucrarea Nopțile atice, amintește de pedeapsa prescrisă pentru insultă: dacă cineva a insultat pe un altul va plăti 25 de asses amendă, conform vechii legi a decemvirilor, scrisă pe douăsprezece table. El evocă comportamentul arogant al unui anume Lucius Veraticus (pare-se un nouveau riche), care „îşi făcea o plăcere din a da palme peste obrajii oamenilor liberi. În urma sa mergea un sclav cu o pungă plină cu bani; îndată ce stăpînul pălmuia pe cineva, poruncea sclavului să plătească pe dată aceluia cîte 25 de asses, conform legii celor douăsprezece table”. Prefera să arunce cu bani, să-și spele vina plătind direct, în loc să se supună procedurilor juridice pentru repararea demnității celor pălmuiți. Din context reiese că suma era derizorie, și tocmai de aceea nu-i era cîtuși de puțin greu să se „scuze” plătind nonșalant, probabil zîmbind, cu jubilația că sfidează atît Justiția, cît și pe cei insultați.

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentului de Studii Culturale.