Sincronismul, la zi

Fragment din discuția care a avut loc la a doua masă rotundă a simpozionului „Un veac de sincronism”, în data de 4 noiembrie a.c., la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Au participat: Ovidiu Pecican (O. P.), Anca Simionică (A. S.), Valentin Naumescu (V. N.), Adrian Papahagi (A. P.). Moderatori Daniel David (D. D.) și Sever Voinescu (S. V.).

S. V.: România este membră a UE, pare mai sincronizată ca niciodată. În orice caz, sincronismul este astăzi program de guvernare pentru cam toate guvernările posibile. Cum ne descurcăm? Cum arată sincronismul la un veac după ce Eugen Lovinescu l-a propus, l-a teoretizat, l-a explicat?

O. P.: (...) Sigur că Istoria civilizației române moderne este o carte notorie mai ales în cercurile literare, dar în cercurile istoricilor s-a discutat parcă insuficient despre ea. Lipseşte de pe piaţă o analiză dintr-o perspectivă istorică a cărții. Totuşi, cînd o carte se numeşte Istoria civilizaţiei..., e clar că aparţine unui trend care s-a afirmat foarte bine în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales în istoriografia engleză, cu Thomas Henry Buckle sau cu John William Draper, autori foarte prizaţi la noi în acea vreme. În cercul Junimii se citeau și se comentau cu voce tare, au existat chiar şi comentarii scrise precum cele ale lui Xenopol. Cred că ar trebui să-l scoatem puţin pe Lovinescu din discuţia foarte strict circumscrisă la mediile intelectuale româneşti şi să trecem într-o perspectivă universală. L-aş aminti apoi şi pe istoricul François Guizot, care făcea o Istorie a civilizaţiei în Franţa. Existau aşadar modele care lui Lovinescu nu aveau cum să-i scape. L-o fi admirat el pe Titu Maiorescu, care îşi dăduse doctoratul la Giessen, în Germania, dar Lovinescu bătea străzile Parisului, mergea la Sorbona şi datorează foarte mult criticii literare franceze. Dar, de altfel, mi se pare că acest lucru n-a fost spus şi trebuie spus: Istoria civilizaţiei române moderne este o lucrare carteziană.

În al doilea rînd, distanţîndu-mă puţin de textul cărţii, mă gîndesc la faptul că vorbim despre un profesor de liceu. N-a fost nici un loc în universitate pentru Eugen Lovinescu, dar din perspectiva catedrei lui liceale a dat note tuturor: și ministeriabililor care conduceau partide, cum au fost Nicolae Iorga, şi lui Constantin Stere, care era creierul unui alt partid şi al unei cu totul alte perspective, şi colegului său, universitarul Ibrăileanu. Aşadar n-aş vedea deloc în Eugen Lovinescu un intelectual timid, timorat. Dimpotrivă, văd un om care se instituie într-un juriu excelent pregătit pentru a judeca ceea ce se întîmpla în țara lui.

În ceea ce privește sincronismul – mai e nevoie să ne sincronizăm sau nu? Şi dacă da, cu cine, de ce, în ce fel? Aș răspunde tot cu o întrebare: cînd n-ar fi nevoie de sincronizare în România? Cred că în momentul în care am fi la zi cu tot ceea ce poţi întîlni în Occident, pentru că aparţinem acestei civilizaţii printr-o opţiune clară a generaţiei de la 1830 şi a paşoptiştilor, dar, pe de altă parte, și în momentul în care, depăşind această temă stresantă a sincronizării, am prelua iniţiativa. N-am ajuns încă la acel moment. Noi ne expediem tinerii în străinătate şi mulţi dintre ei rămîn acolo. Aceștia s-au sincronizat prea mult, cred. Ce-ar fi să lucrăm în folosul patriei – iertaţi-mă că sînt patriot, sînt! – şi cu generaţiile mai vechi, şi cu cele mai noi, şi să încercăm să ducem sincronismul lovinescian pînă la ultimele lui consecinţe.

Să preluăm iniţiativa. Aş zice că există precedente în acest sens. Cred că, de pildă, Japonia, după era Meiji, a demonstrat că poate să se situeze undeva în frunte, deşi ea a sărit direct de la Evul Mediu la modernitate. Îmi amintesc anii tinereţii mele, nu atît de îndepărtaţi şi totuşi destul de îndepărtaţi, cînd Japonia era polul absolut al electronicii. Nici acum nu stă foarte rău, deşi au apărut alte ramuri, alte evoluţii în alte domenii ştiinţifice şi tehnologice. Dau și un exemplu literar: Rusia lui Turgheniev, a lui Dostoievski, a lui Tolstoi, a lui Cehov, a celor care au urmat după Gogol. De unde veneau ei? Din poveştile populare cu Ivan? De fapt, nu contează de unde veneau, fapt este că au reuşit să ţîşnească într-o manieră extraordinară. De ce n-ar putea România să facă acest lucru? Mi se pare că România a reuşit, într-o anumită măsură, un asemenea salt, dacă ne uităm la pleiada de creatori aparţinînd generaţiei ’27. Nu mai vorbesc de Brâncuşi, de Enescu, de atîţia alţii pe care-i putem cita. Cred că sîntem într-o situaţie în care sincronismul lovinescian îşi vădeşte unele efecte, dar şi premisele pentru a merge mai departe. Ani de zile ne-am străduit să preluăm acest acquis communautaire, să ne încadrăm în agenda UE. Aici aș semnala un paradox al percepţiei: noi percepem politicienii români ca fiind contraproductivi cel mai adesea, uneori rizibili, lamentabili, dar sîntem în cel mai bun moment al istoriei noastre. Sîntem în cel mai important şi exclusivist club al lumii, UE? Da. Sîntem în parteneriat strategic cu marele hegemon? Da. Deocamdată. Am mai avut noi vreodată dreptul de a sta la masă cu „cei mari” pînă acum? Nu cred. Curios, nu avem un Titulescu acum, dar rezultatele politice extraordinare există. Sîntem integraţi şi totodată ne integrăm. Dacă vedem ce se traduce şi privim rafturile unei librării constatăm că foarte repede se traduc cărţile care au primit premii internaţionale prestigioase. Sîntem, în multe privinţe, sincroni. Mai departe, să vedem ce urmează.

S. V.: Dar nu e acesta, totuși, „un fenomen superficial”? În adîncul societăţii noastre, în corpul social, se simte acest sincronism?

A. S.: Mai întîi, aș face o observaţie legată de impresia pe care mi-a făcut-o, în urmă cu mulți ani, lectura cărţii lui Lovinescu. Vorbesc ca sociolog. În ciuda diletantismului într-ale sociologiei care i-a fost imputat, calitatea analizei sociologice pe care o face este impresionantă. Lovinescu are un tip de cunoaştere şi de implicare la nivel de excelență, chiar cu argumente ce țin inclusiv de materialismului istoric. El are o lectură foarte corectă a sociologiei vremii sale, cu care intră într-un dialog onest şi pune nişte probleme care rămîn fundamentale în sociologie chiar şi acum. Problema legăturii dintre elite şi restul societăţii, dintre ideile pe care le propagă elitele şi felul în care interacţionează non-elita cu ele a fost și este extrem de relevantă. Întrebările legate de modalităţile prin care se poate obţine schimbarea pe care el şi-o doreşte şi pe care, într-un fel sau altul, o mare parte dintre noi şi-o doresc sînt, și ele, de mare actualitate. Eu aș spune că nu doar elitele sînt sincronizate cu Vestul. Dacă ne uităm la structura economică a României, vedem o economie profund imersată în circuitele de capital global. Există o foarte mică parte a populaţiei care, pentru subzistență, nu depinde de salariu, adică de implicarea într-un circuit de producţie amplu. La nivel de instituţii şi la nivel politic se vede clar o sincronizare cu instituţiile europene. Merită să discutăm măsura în care valorile elitei se regăsesc şi la restul populaţiei, dar nu aş spune că implicarea sau sincronizarea este doar un fenomen al elitei

Unde ne găsim acum, la o sută de ani după ce a scris Lovinescu această carte? Eu cred că el ar fi destul de mulţumit de direcţia pe care luat-o România. Nu pare să se pună în acest moment problema de orientare spre un alt model decît cel vestic. Dar la fel mult cred că, în continuare, sîntem datori să ne punem întrebările pe care şi le punea el acum o sută de ani. În prima parte a cărţii, Lovinescu vorbea despre responsabilitatea faţă de generaţiile viitoare în dialogul cu cei care aduc trecutul în discuţie. Este o responsabilitate pe care o avem şi noi. Vestul la care ne raportăm noi astăzi este mult mai fragmentat decît cel la care se raporta el. Nici cînd scria el Istoria civilizației..., Vestul nu era atît de unitar cum poate părea, uneori, din ceea ce scrie el, dar acum Vestul însuşi are nişte decizii valorice foarte importante de luat, şi este important să subliniem că aceleaşi tipuri de decizii le avem şi noi. Avem un sincronism al acelorași probleme cu cei din Vest.

S. V.: Avem o tensiune între elita foarte deschisă către Vest şi corpul social care e şi el sincronizat, cum spuneţi, dar se sincronizează cu aspecte diferite ale acestui Occident fragmentar. Simţiţi aici o ruptură?

A. S.: Nu este o ruptură simplă. Într-un sondaj din 2024 care se uită la tinerii din România şi cîteva state din Estul Europei din toate categoriile sociale, vedem că viziunea faţă de liberalizarea vieţii private, de exemplu, este tot mai racordată la Vest. Tinerii din România se alfă într-un trend de creştere a acceptabilităţii față de avort sau homosexualitate – subiecte tabu pentru o mare parte din societate, mai ales în trecut. Există un consens legat, pe de o parte,  de democraţie, ca fiind cea mai bună formă de organizare. Dar, chiar dacă peste 50% din tineri cred asta, sînt destul de mulţi dintre ei care spun că ar renunţa la beneficiile libertăţilor personale pentru mai multă siguranţă şi pentru un trai mai bun. Dar și în privința aceasta sîntem relativ sincroni. Nu este un clivaj imens, dar, desigur, sînt diferenţe pe care le putem discuta. Iarăşi, la nivel de populaţie există un consens destul de mare legat de dezirabilitatea meritocraţiei. Dacă ne uităm la cum răspunde lumea la itemii legaţi de importanţa educaţiei (cît de importantă este educaţia, în ce măsură educaţia este cea care ar trebui să-ţi prezică poziţia în societate etc.), indiferent de clasa socială de care aparţin respondenții, există un mare consens legat de faptul că aşa ar trebui să stea lucrurile. Unde nu avem consens este legat de realitate, unde cei din clasele sociale „de jos” percep o mult mai mare îndepărtare de acest ideal decît cei din clasele „de sus”. Dar acest consens legat de importanţa meritocraţiei, de exemplu, nu este ceva de ignorat.

D. D.: Aş completa, venind dinspre psihologia socială. Dacă luăm valorile fundamentale ale Occidentului, două sînt modelele care caracterizează acel spațiu cu care ne sincronizăm acum: individul autonom şi descentralizarea puterii. Instituţiile europene au fost construite pe aceste două modele fundamentale. Şi dacă ne uităm la noi și la spaţiul vestic, vedem că tinerii, adică generaţia milenialilor și generaţia Z, sînt mult mai bine sincronizați cu aceste valori decît generaţiile X şi generaţiile baby-boom. Deci sînt unele diferenţe, dar nu între elite şi celelalte categorii, ci pe generaţii.

S. V.: Înțeleg că domnul Lovinescu a cîștigat pariul cu istoria. Atunci de ce ne plîngem și de ce ne temem?

V. N.: E bine să includem şi politica externă, de obicei percepută mai tehnic, mai sec, în această discuţie mai largă privind tendinţele culturale și intelectuale din societate. Politica externă poate fi înţeleasă şi ca reprezentare a ethos-ului sau a pattern-ului cultural al unei naţiuni în sistemul relaţiilor internaţionale. Din această perspectivă, discuţia este utilă, dar nu mai este atît de simplă pe cît era acum o sută de ani. Acum, referențialul occidental nu mai este atît de uşor de definit, așa cum era la cîţiva ani după Primul Război Mondial, după Marea Unire. Atunci, la 1924, spune Lovinescu: „În veacul şi de la locul nostru, lumina vine din Apus. Ex Occidente lux. Progresul deci nu poate însemna pentru noi decît fecundarea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene”. Ei bine, ajungem la zi şi ne punem întrebarea: la ce ne raportăm cînd vorbim despre Occident? Dacă referențialul s-ar numi organizaţiile internaţionale din care facem parte, UE și NATO, lucrurile ar fi foarte clare, acolo există un set de valori fundamentale pe care le ştim: libertatea, democraţia, statul de drept, egalitatea, drepturile omului şi discuţia este foarte clară. Dar, dacă ne raportăm la discursurile politice care vin dinspre Vest în acest moment, discuţia nu mai este chiar atît de clară. Cu ce anume vrem să ne sincronizăm? Sau, altfel spus, cine şi ce reprezintă Occidentul în acest moment? Este Occidentul – şi acum, foarte concret –  Kamala Harris, care are origini într-o familie provenită din ceea ce numim Sudul global, India, Jamaica şi are un anumit tip de discurs, sau Donald Trump, care provine dintr-o familie vest-europeană, cu origini în Germania şi în Scoţia? Este Occidentul Emmanuel Macron, care are o susţinere populară de 15%, sau este Marie Le Pen, care are un sprijin de 30%? Este admirabila Kaja Kallas, care vine dintr-o ţară post-sovietică, este un model pentru mulţi dintre noi şi are o poziţie foarte importantă în UE, sau este Herbert Kickl, liderul neonazist al unui partid rusofil şi corupt din Austria? Ce este în acest moment Occidentul? Ce vreau să spun este că avem mai multe direcţii care complică discuţia. Ce înseamnă sincronizarea politicii externe româneşti la standarde occidentale? Înseamnă sigur, pe de o parte, susţinerea în continuare a Ucrainei din punctele de vedere politic, militar, economic, pentru susţinerea efortului de război, pentru a ne opune invaziei ruseşti sau – există şi astfel de tendinţe în spaţiul public occidental – o mişcare ipocrit-pacifistă, care se pronunţă pentru un compromis cu dictatorul de la Kremlin, pentru acceptarea condițiilor sale pentru a se ajunge cît mai repede la pace. Ambele curente sînt occidentale. Mai departe: sincronizarea noastră la Occident înseamnă susţinerea pe mai departe a Israelului în faţa atacului criminal al teroriştilor de la Hamas, pe nişte linii tradiţionale de politică externă, sau înseamnă mişcarea stîngii europene neomarxiste care susţine cauza palestiniană şi chiar o anumită formă de anti-israelism şi antisemitism? Toate acestea sînt occidentale. Le avem pe toate. Va trebui să clarificăm termenii cînd vorbim de Occident, de ideologia apuseană. Care ideologie apuseană? Cea conservatoare sau cea progresistă? Și vedem că ambele se radicalizează. (...) Poate că o formă de răspuns posibil ar fi ca vechea imitaţie de care vorbea Lovinescu să fie astăzi una selectivă şi responsabilă, şi care să însemne raportarea la o formă de centrism politic, de raţionalitate politică, de respingere a formelor radicalizate, extremiste. Poate că Occidentul înseamnă acum tocmai revenirea la un vechi filon al moderaţiei, al centrismului, al formelor inteligente, pragmatice, care au conferit şi au pus bazele succesului Occidentului timp de atîtea decenii: succesul clasei mijlocii, prosperitate economică și succesul democraţiei liberale. (...) Asistăm la un fel de război Occident contra Occident, în interiorul lumii occidentale. (...) Deci referenţialul nu mai este unic. Există o fragmentare a spaţiului şi a vieţii publice şi politice şi chiar a expresiilor de politică externă din lumea occidentală.

D. D.: Lucrurile pe care le-aţi descris par de multe ori atitudini. Lovinescu vorbeşte de sincronizare prin instituţii. Adică poţi să ai aceeaşi instituţie la nivel european care, în funcţie de partidul care ajunge la putere, are o atitudine, să spunem, mai spre America sau mai spre Rusia. Credeţi că teoria lui Lovinescu se poate extinde şi asupra atitudinilor?

V. N.: Dacă se schimbă fondul cultural intern în marile societăţi europene, în marile democraţii, ne putem aştepta ca, în cîţiva ani, tocmai pentru că aceste mari democrații au instrumentele prin care pot modifica instituții, să ne trezim cu alt fel de instituţii, fie că este UE, fie că este NATO. De aceea trebuie să fim pregătiţi, să cunoaştem ce se întîmplă acolo, să fim conectaţi la aceste mari controverse, la aceste polemici, cu argumente şi contraargumente, şi să ne aşteptăm că dinspre ei s-ar putea să iradieze, mai devreme sau mai tîrziu, chiar schimbări instituţionale, nu doar de politici publice.

S. V.: Probabil că sincronizarea înseamnă astăzi să preluăm nu doar instituţii – pe acestea le-am cam preluat –, dar şi atitudini. Or, asta înseamnă să preluăm tocmai această fractură despre care s-a vorbit. Sau ar trebui să mai apară ceva pe lîngă această sincronizare, adică o oarecare atitudine critică.

A. P.: Dl profesor Naumescu a spus cu ce anume ne sincronizăm și a subînțeles că e momentul să fim selectivi. Eu aş aduce în discuție un termen esenţial pe care Lovinescu nu-l foloseşte niciodată: discernămîntul. Dar să ne amintim de pe ce poziţii scria Lovinescu. În primul rînd, el vorbeşte de pe o poziţie radicală, inaugurată de Revoluţia Franceză, care, iertaţi-mă, numai centristă nu era. Într-o carte intitulată Discernămîntul modernizării, H.-R. Patapievici zicea că sînt două tipuri de modernizare. Un tip „grefă”, care ar fi, să zicem, ideea lui Maiorescu, şi unul de tip „aruncăm tot ce-a fost la gunoi”. Lovinescu se află pe poziţia „aruncăm tot ce a fost pînă acum la gunoi”. Vă dau numai cîteva formule din începutul cărţii lui: „o moleşitoare influenţă turcească”, „concepţia fatalistă a unei vieţi pasive”, „degradarea morală”, „fermentul orientalizării”, „ortodoxismul, o religie obscurantistă înţepenită în tipicuri şi formalism”. El înțelege prin ortodoxism chiar Ortodoxia. Eu aş face o diferenţă. „Nemernicul Bizanţ”, mai zice el. Deci toate astea trebuie aruncate la gunoi, nu avem ce învăța din ele! „În timp ce lumea se reclădea din temelie în Occident, nimic nu se clădea la noi”, „Orientalul se roagă, pe cînd occidentalul se roagă şi lucrează”, „O cultură nu se valorifică decît prin caracterul ei naţional”, spune el. Şi acum ajungem la nişte lucruri mai importante.

(...) Deci el înţelegea prin sincronism, pînă la urmă, desprinderea de tot ce însemna orientalism, aruncarea la gunoi a „beznei ortodoxismului slavon” şi occidentalizarea pentru că, așa cum aţi zis, ex Occidente lux. Dar, atenţie, el nu elimină sufletul! Fiindcă iată ce spune: „Istoria unei rase – prin rasă el înțelegea naţiune – este povestirea lungilor ei sforţări pentru a-şi fixa sufletul”! Deci, aruncînd la gunoi ortodoxismul, turcismul, şalvarii, „nesuferitul Bizanţ”, încercăm să ne fixăm sufletul, sufletul nostru fiind evident cel latin – acesta trebuie fixat. Și noi n-am ajuns la capătul sforţărilor în a ni-l fixa. Și mai zice: „obligaţiile faţă de viitor le depăşesc pe cele din trecut”. Deci, practic, obligaţia noastră de viitor este să continuăm această sincronizare care merge prin imitaţie in integris. Deci într-o manieră totală, să ne vedem de integrare, imitaţie, sincronizare, pînă cînd depăşim total fondul acela oriental şi ne găsim sufletul. Acum întrebarea se pune: cînd ne găsim sufletul şi dacă l-am găsit deja, oare putem să mai încetăm cu sincronizarea? Și a doua întrebare, cum s-a spus deja: cu ce anume ne sincronizăm? În ceea ce mă privește, nu simt nevoia să-mi sacrific sufletul ca să mă sincronizez cu wokeismul occidental. Şi aici intervine criteriul acesta esenţial al discernămîntului. Cu ce anume te sincronizezi? Sigur că Occidentul nu este ceva compact și nici Lovinescu nu era omul care să nu înţeleagă lucrurile astea. De altfel, el face și o autocritică. Mi se pare foarte frumos în cartea lui că are un soi de dialectică internă. El se autocritică şi spune: sincronismul putea aduce și nenorociri, în contextul bolşevismului şi fascismului care se năşteau în 1924. Înţelegea şi el că sînt lucruri în Occidentul după care atîta tînjim cu care nu e bine să te sincronizezi. Dar el spune: fascismul, de fapt, nu este ceva caracteristic, este mai degrabă o formă de reacţiune. În schimb, bolşevismului îi face unele concesii. Atenţie, nu face concesii marxismului! El scrie de pe o poziţie materialist-istorică, dar nu marxistă. El critică şi excesele lui Marx, dar în acelaşi timp spune despre bolşevism că este un fenomen care abia începe și e prea avangardist ca să vedem dacă ne putem sincroniza sau nu. Astăzi, nu sună bine. Cu alte cuvinte, nici o concesie faţă de fascism, dar mai vedem cu bolşevismul. Între timp, ne-am sincronizat şi cu bolșevismul destul de bine 45 de ani și am văzut ce s-a întîmplat.

Este important să vedem dacă, pentru Lovinescu, conceptul de suflet național este operant. Întrebarea este: noi ne-am găsit un suflet naţional? Ortodoxia pare marele lui duşman. Nu o suporta! Sînt foarte mulţi în România care n-o suportă. Majoritatea, fiindcă n-au studiat destul. Între timp, Ortodoxia românească ea însăşi s-a sincronizat. Ortodoxia românească însăşi a ajuns altundeva decît cea fanariotă, închinată Athos-ului și slavizată. În acest moment, Ortodoxia face parte din ethos-ul naţional. Să ne amintim că Ortodoxia românească a contribuit la Marea Unire. Lovinescu însuși spune că nu numai presiunea capitalismului francez şi german au dus la Unire, ci şi forţe interne şi dorinţe interne. Parte din aceste forțe și dorințe era şi identitatea ortodoxă comună. Sigur că cea greco-catolică, occidentalizată, sigur că și influenţa reformei în Ardeal au contribuit și ele, dar și Ortodoxia. Totuși, o unitate majoră a naţiunii, a celor trei mari provincii, nu era nici greco-catolicismul, nici altceva, ci o limbă şi o credinţă comună. Altceva, în afara limbii și credinței, nu exista ca factor comun.

Deci ce ne facem dacă Ortodoxia, calul de bătaie al lui Lovinescu, chiar face parte din sufletul naţional? Pentru a ne sincroniza trebuie să renunţăm la ea? Cu ce Occident ne sincronizăm? Cu cel care este antispiritual? Fiindcă Occidentul acesta, despiritualizat, reprezintă saeculum, adică chiar spiritul epocii? Poate că spiritul secolului este wokeismul, şi atunci, pentru unii din societatea noastră, idealul sincronizării ar fi să preluăm mimetic acest saeculum. Adică ne sincronizăm cu wokeismul sacrificînd sufletul naţional? Aici eu văd o contradicţie internă. Pentru că, repet, el zice să ne tot sincronizăm pînă ce ne atingem sufletul naţional. Nu spune ce se întîmplă după aia, nu spune cum arată momentul în care l-ai atins, nu spune nici măcar cum arată sufletul naţional. Poate că unii dintre noi considerăm că ne-am fixat sufletul naţional, că acum sîntem români cu adevărat, europeni, relaxat europeni, nu constipat europeni şi complexaţi. Eu n-am nici un complex cînd mă duc la Sorbona sau la Oxford. Poate alţii au, eu nu am. Cred că poţi să fii decomplexat şi ortodox, fiindcă simţi cum ai intrat de fapt într-o oicumenă europeană care este mult anterioară formelor Revoluţiei Franceze. Poate că simţi că eşti, pînă la urmă, sincronizat cu o Europă să zicem veşnică sau cu „La France eternelle” mai degrabă decît cu Franţa ruptă între Macron şi Le Pen. Așadar, esenţa sincronizării, pînă la urmă, constă în discernămîntul alegerii lucrurilor cu care să ne sincronizăm. Și nu trebuie să pierdem din vedere că Lovinescu vorbește despre civilizaţie şi înţelege prin asta civilizaţie materială, marcînd distincția faţă de cultură. Civilizaţie materială, da! Fără îndoială. Trebuie emulate însă şi formele culturale care, să zicem, vin din America sau din Occident? Din punctul meu de vedere, nu. Şi nici din punctul de vedere al lui Lovinescu, mi se pare.

D. D.: Dar să nu uităm că, pentru Lovinescu, sincronizarea presupune două etape: mai întîi imităm şi după aceea adaptăm la specificul naţional. Ce spui tu se potriveşte mai degrabă generaţiei paşoptiste.

S. V.: De altfel, Lovinescu e critic cu paşoptiştii tocmai din acest motiv. Imitaţia la Lovinescu – și în sensul lui Gabriel Tarde – nu este mimetism.

Textul a fost editat conform necesităților trecerii de la forma orală la forma scrisă.

Foto: Cristian Muntean