Cînd începem să nu mai simțim nimic în fața unei grozăvii? Poate în clipa în care aceasta devine rutină. Sau atunci cînd ororile reale sînt îmbrăcate în strălucirea unui „conținut viral”. În orice caz, ceva s-a modificat în metabolismul empatiei noastre. Violența nu mai șochează, deși captează atenția. Este un „breaking news” care nu ne mai atinge cu adevărat.
Am devenit o societate desensibilizată. Nu pentru că am devenit răi, ci pentru că am devenit saturați cu violență. E ca și cum, în fața unei explozii continue de stimuli agresivi, creierul emoțional a început să-și tragă storurile. Ce e prea mult devine invizibil. Dar nu e un fenomen recent. Atracția pentru violență a fost mereu acolo, deghizată în „justiție publică” sau „distracție populară”. În Europa medievală, execuțiile în piața centrală adunau familii întregi. Copiii priveau fără tresărire cum trupurile erau sfîrtecate, iar capetele cădeau în aplauze. Oamenii veneau cu merinde, ca la un spectacol. Nu pentru că ar fi fost sadici, ci pentru că, în acea cultură, cruzimea era normalizată. Făcea parte din cotidian.
Diferența e că, astăzi, violența nu mai e un ritual de justiție, ci o marfă. Algoritmii o ambalează, redacțiile o ambalează, chiar și publicul contribuie la recuzită. Sîngele atrage click-uri. Urletele – vizualizări. Șocul – distribuiri. Industria de divertisment și industria media se hrănesc, uneori cu același furculiță, din spectacolul durerii. Granițele dintre real și ficțiune se estompează. Un război e transmis ca un reality show. Un masacru e disecat cu grafice, segmente colorate și muzică de fundal. Un caz de violență domestică devine pretext pentru talk-show-uri. Ne uităm la suferință, dar nu o mai vedem cu adevărat. Ne uităm la moarte, dar fără să-i simțim gravitatea.
În epoca algoritmilor, se vinde ceea ce e incitant. Iar violența e, în mod paradoxal, excitantă. Ceea ce odinioară ar fi fost o ruptură morală, astăzi e un interludiu între reclame. Desensibilizarea apare tocmai pentru că sîntem bombardați zilnic cu doze de oroare. Nu mai avem timp să procesăm, să compătimim, să reflectăm. Violența devine estetică, devine consumabilă. De la jocuri video ultraviolente la filme în care moartea e o coregrafie spectaculoasă, totul ne antrenează să vedem fără să simțim. Psihologii vorbesc despre saturația empatică. Atunci cînd sîntem expuși constant la imagini de suferință, creierul, în mod paradoxal, începe să se protejeze. O reacție firească, dar periculoasă. Pentru că, treptat, ajungem să nu mai facem distincția între ficțiune și realitate, între un film de acțiune și un reportaj despre o tragedie reală.
La nivel social, asta poate duce la apatie morală. Dacă totul pare un spectacol, cine mai simte nevoia să reacționeze? Dacă fiecare suferință e un episod într-o serie fără sfîrșit, cine se mai revoltă? Riscăm să devenim martori impasibili, o societate care observă, dar nu mai acționează. Și totuși, între oroare și indiferență, mai există o cale: discernămîntul. Capacitatea de a opri fluxul pentru cîteva secunde și a ne întreba: Ce văd? Ce simt? Ce pot face? Într-o lume în care totul se derulează rapid, lentoarea emoției devine un antidot. A te opri, a-ți păsa, a vărsa o lacrimă și a spune că asta nu e în regulă, chiar și în mintea ta, e un act de umanitate.
Nu putem scoate violența din lume. Dar putem alege să nu o transformăm în spectacol. Putem refuza să o tratăm ca pe un condiment media. Putem păstra acea tresărire interioară care ne amintește că sîntem oameni, nu doar consumatori de conținut.
