Problema delicată a eutanasiei poate fi tratată obiectiv în cheia demnității persoanei. Abordarea din perspectivă strict somatică sau exclusiv din aceea a fals sacralizatei autonomii individuale ar fi una nedreaptă pentru complexa ființă umană. Tratarea problemei și provocărilor bioetice ridicate de eutanasie în cheia persoanei ca ființă spirituală înzestrată cu suflet rațional nemuritor și trup expus suferinței și morții pare singura adecvată la realitate.
Demnitatea persoanei, care nu poate fi imaginată în absența libertății și responsabilității morale, este premisa de la care nu avem dreptul să ne abatem, oricît de sincere și puternice ar fi emoțiile care ne îndeamnă să o ignorăm atunci cînd vorbim empatic despre eutanasie.
Cuvîntul însuși are o etimologie edificatoare. „Eutanasie“ (din grecescul euthanasia, eu – bine, thanatos – moarte) înseamnă la origine „moartea bună“, lină, senină – exact ceea ce Biserica imploră de veacuri într-una dintre rugăciunile ei: un „sfîrșit creștinesc al vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace“. Printr-o răsturnare semantică, termenul a ajuns azi să numească actul deliberat de a pune capăt, nedureros, în anumite condiții prestabilite oficial, unei vieți sau, la cerere, propriei vieți. Grecii antici înțelegeau însă prin euthanasia o moarte lină, fără zbucium – nu o moarte provocată, ci una primită cu demnitate și împăcare.
„Moartea bună”, dorită de oricine, s-a preschimbat, pe nesimțite, dintr-un sfîrșit firesc așteptat într-un act cu conotații morbid-administrative care are ca subiect însuși darul vieții. Modificarea semantică a conținutului unui termen, inițial purtător de lumină a speranței legate de trecerea liniștită din această viață, ascunde actualmente problematica unei imense drame.
E important să privim din perspectivă creștină spre omul actual, în fața căruia eutanasia apare, în contexte saturate de suferință, ca o puternică tentație. Nu mai e vorba de omul echipat spiritual cu valorile etice ale stoicismului antic sau lăuntric format în tradiția creștină a sensului transfigurator al suferinței îndurate cu răbdare. E mai degrabă vorba despre omul din ceea ce gînditorul Byung-Chul Han a numit societatea oboselii – omul epuizat, devenit incapabil de interiorizare, omul societății post-adevăr (Dicționarul Oxford, 2016), în care emoțiile contează mai mult decît faptele, omul din epoca post-virtute, despre care Alasdair MacIntyre a arătat, în After Virtue, că a pierdut cadrul moral coerent în care virtutea mai putea fi înțeleasă ca scop și nu ca simplă preferință, omul lumii post-creștine, incapabil să se mai sprijine pe o altă viziune decît cea a compasiunii formale și a aseptizării morale a deciziilor sale.
Înainte de a judeca și condamna, se cuvine să reflectăm la contextul socio-cultural și la rădăcinile cauzale ale unor opțiuni personale, fără să ignorăm, desigur, responsabilitatea morală.
Se impune, de asemenea, distincția între eutanasia activă și eutanasia pasivă. Prima presupune actul deliberat de a provoca moartea bolnavului incurabil la cerere. Pentru cel care o solicită, ea devine, moralmente, sinucidere, iar pentru cel care o aplică, ucidere. Din perspectivă religioasă, cele două acte sînt gravisime erori morale pe care nici o Biserică nu le poate recomanda sau încuraja fără a-și trăda doctrina teologică.
Eutanasia pasivă este diferită: ea nu presupune actul programatic de a(-ți) suprima viața, ci doar pe acela de a nu te împotrivi cu îndîrjire morții firești atunci cînd ea, însoțită de chinuri severe, oricum, se apropie – renunțînd la mijloacele de menținere artificială în „viață”, mijloace care nu mai sînt terapeutice, ci care doar prelungesc artificial agonia. Ceea ce se numește „îndîrjire terapeutică”, sau distanasie, este diferită de eutanasia activă, dar la fel de departe de adevărata virtute.
H. Tristram Engelhardt Jr., medic și filosof american convertit la Ortodoxie, a arătat limpede că viața biologică este un imens dar, nu un idol: creștinul nu este obligat / nu trebuie să se agațe de ea cu absolut orice preț, dar nici nu și-o poate curma după propria voie (The Foundations of Christian Bioethics, 2000 / Fundamentele bioeticii creștine. Perspectiva ortodoxă, Deisis, 2005).
Omul este persoană înzestrată cu liber-arbitru. Libertatea sa nu este însă un simplu drept de a dispune de sine ca de un bun aflat în proprietate. Omul nu se aduce pe sine însuși la existență, ci viața lui e oferită ca dar. Viața ne este dăruită, iar darul presupune un dăruitor și o responsabilitate a primitorului despre care vorbește Sfîntul Pavel: „Este vreun lucru pe care-l ai și pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7), dar, în aria reflecției creștine moderne, și gînditori ca Paul Ricœur care leagă darul de identitate și de responsabilitate etică (Soi-même comme un autre, 1990), Jean-Luc Marion în cheia fenomenologiei donației (Étant donné, 1997), în care darul precedă subiectul, care se constituie ca „donat“, Emmanuel Lévinas, marele filosof al alterității și altesității, al „chipului celuilalt” (responsabilitatea față de celălalt ca structură primară a existenței; a fi înseamnă a fi deja răspunzător) sau Hans Jonas în Das Prinzip Verantwortung / Principiul responsabilității (1979), unde responsabilitatea față de viață e descrisă ca imperativ ontologic, nu doar moral.
A transforma moartea (auto)provocată într-un drept subînțeles comportă riscul de neasumat al transformării ei, pe nesimțite și prin inversiune, într-o veritabilă „datorie”. În context, bătrînii neputincioși, bolnavii incurabili, toți cei ce se pot simți o povară pentru ceilalți ar putea ajunge să citească în privirea celor din jur o monstruoasă întrebare nerostită: „De ce mai întîrzii pe-aici, n-ar fi mai simplu și ușor pentru tine să pleci?”.
O societate care ar ajunge să măsoare valoarea membrilor ei după utilitatea lor imediată și nu după demnitatea lor inalienabilă ar fi o societate din care valorile de natură spirituală pe care s-a edificat cultura majoră a lumii, centrată pe noțiunea de „persoană”, ar fi radical expulzate, iar omul ar fi un simplu individ biped a cărui viață, privită exclusiv prin lentila utilității, poate fi suprimată convenabil. Legată de util și inutil, viziunea exprimată de Nuccio Ordine în Utilitatea inutilului – Manifest (2020) este perfect actuală, binevenită și reconfortantă.
Întrebarea ivită în aria de reflecție asupra eutanasiei, aceea dacă suferința fizică îndurată natural, pînă la capăt, zdrobește demnitatea persoanei și dacă aceasta poate fi salvată prin moartea la cerere, are, în cheie creștină, un răspuns firesc negativ, fondat pe intuiția morală născută din contemplarea și înțelegerea Crucii. Demnitatea omului nu stă în absența sau în curmarea nenaturală a suferinței, ea ține de chipul lui Dumnezeu întipărit în persoană, chip spiritual pe care Sfinții Părinți, de la Atanasie cel Mare la Grigorie de Nyssa și Maxim Mărturisitorul, l-au descris ca pecete de neșters a fiecărui om, ca demnitate ireductibilă. Cel care suferă nu este mai puțin om, nu este inferior celui care nu suferă, ci este omul înnobilat de suferința îndelung răbdată. Hristos a fost numit „Om al durerii, obișnuit cu suferința” (Isaia 53,3), El fiind pentru fiecare creștin modelul suprem și în îndurarea oricărui chin.
Motivele medicale invocate în favoarea eutanasiei sînt cu siguranță profund mișcătoare atunci cînd evocă agonia cuiva zdrobit de cumplite dureri. Acestea pot fi astăzi domolite și alinate paliativ, din fericire. Medicina paliativă oferă azi resurse concrete de acompaniere a suferinței, fără a recurge la suprimarea vieții. Suferinzii nu pot fi expulzați din viață și debarasați ca o povară, chiar dacă ei înșiși, disperați, sînt copleșiți de povara bolii pe care simt că nu o mai pot îndura.
Răspunsul creștin la durere s-a exprimat mereu prin îngrijire pînă la capăt a celui bolnav, nu prin suprimarea vieții acestuia. Acolo unde durerea poate fi îmblînzită, a propune eutanasia în locul alinării nu este o veritabilă formă de compasiune. Compasiunea e însoțire, nu despărțire, context moral în care eutanasia poate apărea mai degrabă ca o capitulare deghizată într-un act de bunătate.
Cu toate acestea, e onest să ne punem în locul celor ce ajung în cumplita situație de a vedea în eutanasie o poartă de ieșire din chin și să ne întrebăm în ce măsură am rămîne noi înșine fideli gîndurilor de mai sus. E foarte ușor să aperi principiile favorabile vieții de la o distanță comodă pe care ți-o oferă momentan starea încă bună de sănătate. E infinit mai greu să o faci cu trupul sfîșiat de durere, nici unul dintre noi, încă sănătoși, neștiind ce ar simți și ce ar dori în ceasurile de agonie finală.
De aceea, nu putem și nu avem dreptul de a-i judeca pe cei striviți de teribile și ireversibile chinuri, oameni care imploră – înfrînți de suferință – eutanasia (pasivă). A nu-i judeca pe alții rămîne un imperativ hristic. Tot ce putem și avem datoria să facem este de a apăra pînă la capătul ei natural viața, de a-i alina și ajuta pe cei suferinzi să traverseze oceanul chinului, rămînîndu-le co(m)-pătimitor alături, de a milita și a ne implica pentru edificarea cît mai multor centre de paliație. Statul însuși, alături de Biserică, are această nobilă datorie, încă neîmplinită. A nu o împlini înseamnă a abdica de la preceptele esențiale ale umanității și de la cele ale carității neizolate de adevăr care străbate mesajul creștin.
Biserica – întemeiată pe Jertfa lui Hristos care a agonizat pe Cruce, pe Jertfa Celui „care va fi în agonie pînă la sfîrșitul lumii” (Blaise Pascal, Cugetări), pe Jertfa Celui care suferă în fiecare om care suferă, în fiecare suflet chinuit, pînă la sfîrșitul timpului („Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului”, Matei 28, 20) – a pledat și va pleda întotdeauna pentru viață, niciodată pentru întreruperea ei. A-i cere contrariul înseamnă a o confunda.
Rămîne totuși o tensiune pe care n-o putem ascunde sub falsa pretenție a unei concluzii definitive: aceea dintre mila creștină față de cei ce imploră sfîrșitul și apărarea demnității vieții ca dar dumnezeiesc care nu poate fi supus hotărîrii omenești determinate de disperarea provocată de suferință. Între aceste două „chemări”, a milei și a demnității, prima izvorîtă din iubire, a doua din fidelitate față de adevăr, nu ar trebui să alegem exclusiv împotriva uneia, ci să acceptăm „răstignirea” certitudinilor oarbe și reci, a slăbiciunilor fals filantropice și a voinței noastre preponderent egoiste.
A prețui viața pînă la capăt nu înseamnă a ne crede stăpînii, ci ocrotitorii ei. A ocroti viața, a rămîne străjerii ei înseamnă a nu o părăsi atunci cînd noaptea suferinței înghite lacom lumina credinței. A veghea în tăcere la căpătîiul vieții care încă pulsează și care se scurge dureros este mai nobil decît a o întrerupe și abandona din rațiuni moralmente discutabile.
Apărarea pînă la capăt a vieții sau, dimpotrivă, suprimarea ei nu se pot situa în afara adevărului despre ea.
Vasile Bănescu este teolog și publicist.
