Haosul este patul germinativ din care se poate ivi un alt viitor. Ceea ce începe prin a fi dezordine devine, prin efectul unei mişcări de plăci tectonice, o energie care nu mai poate fi oprită. Legăturile ce dispar lasă locul, treptat, solidarităţilor malformate, în vreme ce adevărurile şi valorile privite drept certitudini sînt înlăturate de valul seismic al îndoielii ce străbate întreaga societate. Departe de a fi un accident, haosul este, de cele mai multe ori, punctul de plecare al tragediilor colective.
Despre fragilitate şi radicalism
Căci ordinea politică nu este niciodată eternă, iar şocurile pe care istoria le generează pot fi uneori imposibil de absorbit. În aceste momente, vremea îşi iese din matcă, iar vechile sisteme nu mai sînt capabile să administreze complexitatea unor provocări. Calmul şi luciditatea sînt înlocuite de un sentiment frenetic al neîncrederii. Iar această neîncredere hrăneşte, dialectic, mesianismul.
Secolul XX este, în cele din urmă, tentativa de a gestiona ameninţarea pe care o reprezintă acest haos latent. „Marele Război”, cu ale sale tranşee şi carnagii, slăbeşte, fatal, ţesutul ordinii de dinaintea sa. De la idei la instituţii şi conduite, un întreg edificiu este strivit. Europa de după 1918 nu mai poate fi cea de dinainte de Sarajevo.
Prăbuşirea unor state accelerează viteza schimbării istorice. Comunismul sovietic şi fascismul sînt răspunsurile imaginate spre a oferi o cale de ieşire din acest haos. Politica revoluţionară învinge, spre a modela deceniile care urmează.
Haosul face să se ivească, mai devreme sau mai tîziu, un alt tip de regim politic, unul care să se întemeieze pe promisiunea despărţirii de acest trecut responsabil pentru trauma originară. Viitorul pe care îl promit aceste politici face apel, invariabil, la soluţiile simple, geometrice şi brutale.
În acest tablou genealogic al politicii haosului, Germania de după 1929 este o piesă centrală. Prăbuşirea Republicii de la Weimar, sub apăsarea crizei economice, lichidează nu doar un sistem: ea eliberează un potenţial mesianic pe care îl va mobiliza nazismul. Conspiraţia, ura, delirul antisemit sînt matricea din care se naşte naţional-socialismul. Ordinea barbariei pe care o instituie este efectul dialectic al haosului originar.
Raportată la tragedia Germaniei şi a Europei, politica occidentală postbelică la scară umană poate fi citită ca o încercare de a înfrunta tentaţia haosului, prin stabilirea unei direcţii care să ofere libertăţii şansa de a învinge totalitarismul sovietic. Stabilizarea postbelică este mai mult decît o evoluţie economică. Politica la scară umană a încadrat miracolul reinventării Europei Occidentale. Era ca şi cum haosul ar fi fost în fine eliminat, iar o anume moderaţie a conduitei ar fi prevenit catastrofele.
Dar promisiunile căderii comunismului au accentuat idealismul naiv, anunţînd intrarea în era păcii şi calmului etern. Viitorul era presupus a fi unul radical diferit de trecutul traumatic. Tentaţia utopică era uşor de recunoscut în tuşele acestei vaste compoziţii irenice.
Revenirea istoriei, în anii din urmă, a însemnat şi revenirea spectrului haosului. Semnele acestei mutaţii dramatice s-au acumulat, neliniştitor. Deceniul care a urmat anexării Crimeei şi estului Ucrainei de către Rusia în 2014 a marcat finalul iresponsabilităţii senine. Războiul, presiunea migraţiei ilegale, pandemia şi invazia rusă din 2022 au modificat un echilibru care părea destinat să fie etern. Sentimentul de anxietate s-a ivit, iar odată cu el slăbirea acelui capital social fără de care ordinea democratică nu este de imaginat.
Trecerea de la seninătatea arcadică la neliniştea colectivă a fost una dramatică. Graniţa pe care istoria a trasat-o nu mai poate fi ignorată. Impasul european este unul care îşi are rădăcinile în incapacitatea de a mai menţine intact acel nivel de încredere şi de cooperare comunitară definind deceniile precedente. Haosul latent pare că se retrezeşte. Partidele tradiţionale şi regimurile consolidate de către ele sînt în declin. Fragmentarea electorală devine un tipar, în vreme ce stînga şi dreapta se află sub asaltul radicalismului salvaţionist.
În această fotografie a anului de graţie 2026, alternativa la haos este doar revenirea la valorile care ne întemeiază naţiunile. Patriotismul, libertatea, demnitatea umană, prudenţa fermă pot însemna temelia pe care un viiitor al încrederii se poate ridica. Antidotul la seducţia haosului nu este ambiţia utopică, ci sobrietatea empatică a politicii la scară umană.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
