De la începuturile ei, magia a oscilat între teurgie, căutarea și invocarea spiritelor bune, exercițiu de vindecare, Isolda aplecată peste Tristan, și respectiv goeție, chemarea blestemelor, maleficiu, sortilegiu. Vrăjitoria apare mai tîrziu și este, ca orice termen negativ, o interpretare a celui care are dreptate împotriva celui care greșește. Despre toate astea are Alain de Libera un articol superb apărut în revista Critique, în 2003. De-a lungul vremurilor și-n ciuda diverselor dezvrăjiri, despuieri de aură și alte beliri simbolice, magia a rămas vie.
Orice dezvrăjire se însoțește de o re-vrăjire. Dispare aura obiectului, zice Benjamin (pe care Latour îl contrazice în The migration of the aura or how to explore the original through its fac-similes), apare virtualul în loc, iar magia se tot lăbărțează pe măsură ce poate fi vîndută. Televiziunea este ea însăși o magie, una topită azi în cotidian. Începuse ca scamatorie de bîlci, devenise oglindă plimbată de-a lungul drumului și apoi o combinație tot mai dubioasă și ieftină a celor două. În Europa, pentru o vreme, și într-un mod aparte în Europa de Est, televiziunea și-a încercat norocul mai ales în registrul „realist”: informație (neutră), cultură și educație (o oglindă a unui patrimoniu) și un divertisment căruia i-a luat mult să-și aleagă o cale a lui. Tele-divertismentul a fost mediul, din capul locului. Lichnost, în rusă (de ce în rusă? Nu știu, așa l-am găsit). Televiziunea de la noi, de la înființarea căreia se împlinesc 70 de ani în decembrie 2026, n-a făcut excepție, cel puțin atîta vreme cît a fost lăsată să funcționeze. Sigur, în condiții tot mai grele, deși n-ar trebui uitat că înainte de mijlocul anilor ’80 programele erau, dacă nu bune, măcar suficient de lungi, pe două posturi.
Totul se schimbă după tezele din iulie 1971. A fost momentul unei redefiniri ideologice, în condițiile unui viraj spre un soi de societate de proto-consum, pe care Ceaușescu îl voia oprit. Televiziunea făcea parte din această evoluție, iar cadrele instituției fuseseră deja date înainte de 1965. Sediul din Dorobanți e inaugurat mai tîrziu, dar proiectul fusese al lui Brucan-Dej. 1971 deci. Printre alte comandamente formulate atunci, în limbajul de lemn binecunoscut, dar nu fără niște justificări, apare și lupta împotriva misticismului. La obiect: „va fi lărgită şi intensificată propaganda ateistă, organizarea acțiunilor de masă pentru combaterea misticismului, a concepțiilor retrograde, pentru educarea întregului tineret în spiritul filozofiei noastre materialist-dialectice”. Știu, în 2026 nu sună chiar rău pentru urechile tinere. Acest program are valoare de directivă și pentru televiziune, ale cărei emisiuni sociale (reportaje și anchete) aveau pe atunci un rol critic și de propagandă. De revăzut, astăzi, pe TVR3 și pe Cineclic-YouTube cîteva dintre rezultatele lui. Ei bine, exista la televiziune o realizatoare, Beatrice (Anca) Arion, sora lui George Arion, despre care nimeni n-a mai vorbit după 1990, pentru simplul motiv că emisiunile ei erau nu doar critice, dar violente față de tot ceea ce contravenea comandamentelor din Teze.
Înainte de a porni o campanie agresivă de contracarare a politicii Europei Libere prin seria de emisiuni Dus-întors pe drumul amăgirilor, adică la mijlocul anilor ’70, ea devine cea mai înfocată – probabil singura înfocată – apărătoare a valorilor formulate în Tezele din 1971. Una dintre aceste emisiuni devine celebră: Catedra nu este amvon. Nu e singura legată de misticisme, dar e cea care dezvăluie ambivalența imaginii „științei”. În această anchetă se vorbește despre un profesor al unei școli bucureștene, de muzică (parcă), adventist. De ce e important? Pentru că el nu accepta să aibă ore sîmbăta, zi de lucru pe vremea aceea. Ancheta ne arată o clasă plină cu elevi care așteaptă un profesor niciodată prezent, ca și cum absența lui ar fi fost de fiecare dată o surpriză și un refuz de a fi solidar. Realizatoarea stă de vorbă cu profesorul și-l acuză fățiș de credințe nepotrivite, dar și de dublă măsură. Pentru că nu poți citi Biblia acasă și propovădui principii marxiste la școală.
Acestei magii negre îi cădea bine o contrapondere. În aceeași școală, elevii au parte de un profesor de fizică devotat care, pe lîngă orele din normă, animă un cerc de fizică la care se fac fel de fel de experimente. Anchetatoarea participă la o ediție a cercului și vorbește apoi cu niște elevi fascinați de ceea ce văd – și care, cum se spune, mai cer. Este vorba despre un soi de athanor în care niște substanțe puse laolaltă smulgeau realității fizicii un flash, o lumină, ca o Facere strict materială, fără Dumnezeu. Dar, în orice caz, magică.
Am văzut această emisiune prin 2011, la un magnetoscop aflat în primul sediu, incendiat, al TVR din strada Molière, acolo unde am făcut și captura pe care o vedeți. M-am gîndit atunci de ce un număr de magie era încurajat în numele Științei, în vreme ce o credință care nu impieta cu nimic asupra activității didactice a unui profesor trebuia condamnată în numele vînătorii împotriva misticismului. Proful de muzică își putea bifa norma în cinci în loc de șase zile pe săptămînă, nu trebuia să o fie o problemă. Iar fascinația copiilor care veneau la cercul de fizică nu era nicidecum expresia unei pasiuni pentru știință.
În 2026, cînd știu cît de mult i-a luat științei pentru a produce adevăruri, cînd știu cît patos și exercițiu stau în spatele oricărei valori sociale (ca, de pildă, adevărul) și, în fine, cînd au trecut zece ani de la publicarea lucrării Post-TV a lui Michael Strangelove, nu fac decît să-mi confirm: comunismul nu era modern (se voia). Ca și cum astăzi am fi.
Alexandru Matei este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov. Cea mai recentă carte publicată: Roland Barthes, mitologii românești (Editura ART, 2017).
.jpg)
