Consider drept un mare noroc faptul că am trăit în comunism suficient cît să înțeleg cum era și să-mi amintesc cum a fost. De asemenea, îmi amintesc încă și mai bine tranziția interminabilă a anilor ’90. Asta nu-mi scutește prezentul de dileme existențiale.
În ultima vreme – trăind ce trăim cu toții, trecînd prin ce-am trecut cu toții –, m-am tot întrebat cum se face că mulți dintre noi avem o privire deopotrivă nostalgică, confuză și traumatizată asupra trecutului tot mai puțin recent. Uneori ne amintim lucruri absurde, dramatice, groaznice și ne înfuriem. Alteori ni se pare că, paradoxal sau nu, viața era mai tihnită. Deseori rîdem. În tot acest timp, ne bucurăm de prezent în măsura în care sîntem și nemulțumiți de el. Niciodată n-a fost mai bine. Totodată, niciodată n-a fost atît de rău. S-au schimbat vremurile, s-a schimbat lumea. Evident, noi înșine. Timpul însuși pare că se scurge altfel.
În comunism, viața curentă necesita mult timp: săptămîna de lucru avea șase zile, nu erau atîtea sărbători nici religioase, nici „zile libere”, umblai mult prin piețe și magazine alimentare ca să găsești și să cumperi mîncare (atunci cînd nu stăteai la cozi cu orele), încălzeai apa la aragaz (cînd nu era apă caldă, dar cînd erau gaze), spălai de mînă, scriai de mînă scrisori, comunicai prin telefonul fix doar cu cei care aveau telefon, cînd se strica ceva reparai (atunci totul trebuia reparat: ceasuri, pantofi, textile, radio-TV ș.cl.), te deplasai cu trenul sau autobuzul (autoturismele personale se cumpărau greu – așteptai pe listă cu anii – și aveau interdicție la fiecare două săptămîni), iarna inventai sisteme de încălzire (de la apa fiartă în sticle la reșouri improvizate) etc. etc. Atunci totul necesita timp, răbdare și nervi.
Acum avem totul imediat și la discreție: aparate electrocasnice de neimaginat altădată (mașină de spălat și aspiratoare inteligente), scule electrice, telefoane mobile cu care comunicăm cu oricine în orice colț al lumii în orice moment al zilei, ni se livrează acasă orice am dori, inclusiv mîncare, înlocuim tot ce se strică, oricine are laptop și mașină personală etc. etc. Acum obținem totul instantaneu. Avem totul la un gest/buton distanță.
Prin urmare: unde se duce timpul pe care l-am recuperat cu ajutorul tuturor acestor scule și device-uri, facilități și servicii altădată inaccesibile sau chiar imposibile? Într-o majoritate covîrșitoare, oamenii spun că azi nu mai au timp de citit, de pildă, sau de alte activități recreator-hrănitoare, unele gratuite, fără finalitate concretă. Dacă progresul tehnologic nu ne-a oferit timp și confort (inclusiv mental), atunci ce ne-a oferit? Ce altceva am cîștigat – trecînd de la mecanic și analog, la digital și WiFi – dacă nu timp, siguranță, odihnă? Cum se face că nu trîndăvim și nu ne pierdem mai des în introspecție și reverii?
Atunci trăiam înconjurați de lipsuri și interdicții, nu aveam posibilități (de a-ți dezvolta propriile afaceri, spre exemplu), nu aveam TV (decît două ore pe zi), nici presă liberă, nici Internet, nici rețele sociale – oare aveam atunci, grație acestor lipsuri, în special materiale, mai multă sănătate, liniște și pace interioară? Timp cu noi înșine?
Azi trăim îngrijorați de starea țării, a lumii și a viitorului din cauză de conflicte și războaie, dezinformare, crize economice și politice, pandemii, schimbări climatice, AI... Dar oare vremurile de atunci erau definite ele de stabilitate, consens, imunitate, pace? Ce ni se întîmplă?
.jpg)
