Un titlu controversat: Huliganii de Mircea Eliade (1935). Cîteva precizări terminologice

În secțiunea despre geneza operei, din notele și comentariile la romanul Huliganii (Mircea Eliade, Opere, Proza literară, IV, FNSA 2024), am socotit necesară și o circumscriere semantică a conceptului din titlu, inclusiv a utilizării sale de către scriitor, în paralel cu diferitele ocurențe din presa epocii, operele altor scriitori etc. În continuare, reproducem, cu minime modificări, partea referitoare la o primă filieră de preluare a termenului de „huligan”, cea rusă.

În Memorii, dar şi în diferite interviuri prilejuite de apariția romanului, Eliade declara că foloseşte termenul „huligan” nu în accepţiunea curentă din acea vreme (unde cuvîntul era sinonim cu „antisemit”), ci în sensul în care era utilizat de poeţii revoluţionari ruşi. Aceştia preluau conceptul de la subcultura omonimă, din perioada 1900-1914 (cu prelungiri şi în anii Revoluţiei Bolşevice, dar şi, sporadic, în perioada Sovietelor). Astfel, la începutul secolului trecut, subcultura huliganică se afirmă cu precădere în zona Sankt Petersburg; membrii ei, în special tineri cu vîrste cuprinse între 18 şi 22-25 de ani, se distingeau prin atitudinea lor violent contestatară la adresa valorilor burgheze, a societăţii de tip tradiţional şi prin cultul distrugerii, mergînd pînă la anarhism şi haos social. Ca tipare comportamentale specifice, huliganii practicau alcoolismul, violenţa stradală în diferite forme (de la aruncarea cu pietre sau atacuri asupra poliţiei pînă la crimă, înţeleasă ca act gratuit), iar discursurile şi cîntecele lor conţineau mesaje triviale, licenţioase, uneori şi blasfemice. Deşi au unele trăsături comune cu revoluţionarii sau cu criminalii propriu-zişi, huliganii trec aceste caracteristici printr-un filtru de artefacte culturale şi de simboluri specifice: vestimentare, comportamentale şi discursive. Guvernatorul guberniei Ufa, P.P. Başilov, într-un articol din revista Ministerului, consemnează cîteva dintre acţiunile acestora: „hoinăresc zi şi noapte, cîntă cîntece obscene şi proferează înjurături, aruncă cu pietre în ferestre, schingiuiesc animale domestice, manifestă lipsă de respect faţă de autoritatea părintească, administraţie, cler; molestează femeile, ung cu smoală porţile, atentează la castitatea femeilor mergînd pînă la viol; snopesc în bătaie trecătorii pe stradă, le cer bani pentru vodcă [...]; distrug proprietăţi chiar şi prin incendiere, scot din rădăcini copaci, flori şi legume fără a le folosi, comit furturi mărunte, fură buştenii pregătiţi pentru construcţii”. Un moment de afirmare a acestei subculturi a fost în timpul Primei Revoluţii din 1905. Potrivit istoricului A. Dneprovsky, aproximativ două mii de huligani din grupurile de la Sankt Petersburg au participat activ la evenimentele din 1917. Spre deosebire însă de revoluţionarii propriu-zişi sau de o anume parte a proletariatului, huliganii nu aveau o conştiinţă politică bine conturată; pe de altă parte, ei nu trebuie confundaţi nici cu membrii grupării reacţionare Sumanele Negre, ci reprezintă o alternativă de protest a clasei de jos la adresa opresiunii de orice fel. De menţionat că, în ciuda unor fenomene regionale izolate, în Imperiul Ţarist această subcultură nu avea şi idiosincrazii etnic-rasiale (antisemite, în cazul de faţă). Similitudini cu această subcultură prezintă cea a gopnicilor, existentă şi astăzi în Rusia şi în unele ţări ex-sovietice.

În primul deceniu al secolului trecut, după 1905-1910, mişcările de avangardă au împrumutat o serie de elemente specifice acestei subculturi: comportamentul de tip scandalos şi extravagant, cultul rebeliunii şi instinctul anarhic, atacul generalizat la adresa autorităţii, vocabularul licenţios şi blasfemia, ultragierea moralei publice, propovăduirea unui set alternativ de valori (anticulturale). În special futuriştii au fost atraşi de codurile acestei subculturi, transformîndu-le într-un atac antitradiţional şi anticanonic (a se vedea manifestul mişcării, Poshchechina obshchestvennomu vkusu, Moscova, 1912, prin care scriitori ca Puşkin, Dostoievski sau Tolstoi erau aruncaţi din „barca modernităţii”). O altă culegere a scrierilor lor (David Burliuk, Vasili Kamenski, Alexei Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Velimir Hlebnikov) se numea O palmă gustului public (1914). Futuriştii – acuzaţi sau suspectaţi, în epocă, de huliganism literar – respingeau atît literatura realist-didacticistă, cît şi poezia simbolistă contemporană. Asemenea huliganilor, şi futuriştii adoptau un cod vestimentar extravagant (celebra vestă galbenă, cu linguri de lemn sau cu o ridiche la butonieră, gulerul cu panglici, frac şi papion ale lui Maiakovski) şi umblau cu feţele pictate. Scandalul public reprezenta, totodată, o marcă şi o reclamă pentru mişcare. Figura-cheie a grupului este Maiakovski, în special în prima parte a creaţiei, pînă la confiscarea de către Soviete şi la sfîrşitul său tragic (şi controversat). Maiakovski reuşea performanţa de a crea o poezie dublu revoluţionară, atît sub aspect formal (inovaţii lexicale obţinute prin derivări fanteziste, spulberarea metrului tradiţional, dispunerea versurilor în pagină pentru crearea unui anumit efect optic şi discursiv, asimetria şi dislocarea sintactică, folosirea unui stil „telegrafic”, fără conectori etc.), cît şi, mai tîrziu, ca mesaj ideologic. Atitudinea sa rebel-contestatară (antiliterară şi antiestetică, antimorală, antimetafizică, antireligioasă), cu puternice accente blasfemice, filtrată însă parodic şi autoparodic, exploda în celebrul poem Norul cu pantaloni (intitulat iniţial Al treisprezecelea apostol) (1914-1915). Chiar un poem destul de contaminat ideologic, precum 150.000.000, ilustra, în opinia contrariată a lui Lenin, „un tip special de comunism”, şi anume „comunismul huliganic”. Deloc în ultimul rînd, scriitorul a realizat scenariul şi a jucat rolul principal din filmul Domnişoara şi huliganul (1918), în care al doilea protagonist, care se sinucidea în final, punea într-o lumină specială acest tip uman şi comportamental. Însă asocierea indirectă a elementelor de tip huliganic cu simbolistica revoluţionară apăruse încă de la Aleksandr Blok, poet simbolist din generaţia mai veche, poemul etalon al Revoluţiei Bolşevice (în viziune proprie) fiind antologicul Cei doisprezece (1918), extraordinar şi paradoxal melanj de marş huliganic, apologie a violenţei şi a distrugerii, cu o simbolistică mistic-religioasă (revoluţionarii sînt cei 12 apostoli în fruntea cărora merge însuşi Iisus Christos). Articolul său „Stikhiia i kul’tura“ se încheie cu un cîntec huliganic, scris în argou arhaic, pe care îl reproducem în continuare, în traducere: „Şişurile noastre-s de oţel / Toate le facem cam pe muchie de cuţit / Ne-am învîrtit încolo-încoace / Am văzut tot ce se putea / N-au decît să ne facă arşice de vor vrea / Sîntem băieţii care fură de la toţi / Nici copoii nu ne sperie defel / Un popas la răcoare nu-i chiar rău… / Hei, tu, cuţit, cuţit, / Drumul acesta duce la muncă grea, / Unde voinicul cel viteaz / O să îndure cazne pentru tine niţel”.

E probabil ca sursa cea mai familiară lui Eliade să o reprezinte Serghei Esenin, autor frecvent asociat cu subcultura huliganică, tradus de Zaharia Stancu în 1934, cu o influenţă considerabilă asupra unor scriitori ai epocii (de diferite orientări ideologice). În răspăr cu futuriştii şi ironizat de ei (în special de Maiakovski, care privea cu suspiciune „vaca” din celebrul poem omonim – dar care mai tîrziu îi va dedica un necrolog liric, cu destule accente premonitorii), Esenin se declara „ultimul poet al satului” şi contorsiona tragic poezia de inspiraţie bucolic-rurală printr-o poetică a „imaginii” şocante. În presa românească interbelică se vehicula nu doar profilul poetului, ci şi postura sa specială de companion ultragiat al Revoluţiei, pe care o imaginase în ipostaze de o mare originalitate lirică, mistic-apocaliptice sau vituperator-blasfemice (la adresa „vechii orînduiri”), apoi sceptic-dezabuzate, punctele extreme ale acestei atitudini fiind poeme ca Schimbarea la faţă, Inonia sau Noi generaţia... Şi Esenin, care alesese sinuciderea ca ieşire din scenă, avea o decodare de uz propriu a Revoluţiei (bolşevice); scriitorul se remarcase printr-un comportament scandalos, chiar blasfemic (punea icoanele pe foc, scrijelea versuri licenţioase pe zidurile lăcaşurilor de cult etc.), fiind uneori reţinut de organele de ordine pentru huliganism (de pildă, în 1923). Ne interesează în special două poeme ale sale, amestecînd autobiografia lirică şi arta poetică: Huliganul (1919) şi Spovedania unui huligan (1920). Selectăm cîteva fragmente din ultimul: „Aceasta este cea mai mare spovedanie / Pe care o face un huligan. // Eu înadins umblu nepieptănat / Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri. // [...] Îmi place cînd pietrele înjurăturii / Zboară spre mine ca grindina furtunii. / Atunci îmi strîng mai tare cu mîinile / Balonul clătinat al părului. // [...] Astăzi aş vrea / Să mă învîr în jurul lunii ca o viespe. / Lumina e atît de albastră / Că nu ţi-ar părea rău să mori. / Ei, şi ce dacă par un cinic / Care şi-a legat de spate o lanternă?/ Bătrînule şi mult călăritule Pegas, / Îmi trebuie mie oare şaua ta moale? // Am venit ca un meşter aspru / Să cînt şi să proslăvesc guzganii. // Capul meu, ca luna august, / Varsă vinul părului vîlvoi. // Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia / Care pluteşte spre ţărmuri noi...”.

Dintre numeroasele comentarii din presa românească despre creaţia lui Esenin, reţinem aici doar profilul acestei personalităţi contradictorii schiţat de G.M. Ivanov: „Cei ce au citit pe Isaia, Ezechiel, Daniil s-au simţit cuprinşi parcă de limbi de flăcări. Profeţia întotdeauna încinge sufletul, ca focul. Profeţia e aspră, e sfîşietoare. Profeţia îşi distruge contemporanii fiindcă profetul e crud [...]. Sfînt şi prooroc s-a crezut Esenin – poate încă atunci cînd cu capul gol, cu părul blond creţ şi vîlvoi, păzea prin lunci astăzi vacile satului, mîine gîştile vecinilor. Feminin, sfios, bisericos şi sincer şi ipocrit, ca o călugăriţă înainte de păcat – aşa a intrat în literatura rusă. Unde a auzit el de Inonia, noua cetate sfîntă? căci a cunoscut numai satul cu livezi, cu uliţi nămoloase, cu feţe bete de basamac şi amărăciuni? Cum i s-a înfăţişat Fecioara Maria? şi ce a văzut el în Ea?”.

Oana Soare este coordonatoarea ediției Mircea Eliade, Opere, Proza literară, lucrată de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, sub egida Academiei Române.

Foto: Vladimir Maiakovski, Wikimedia Commons