Pentru mulți, Ion Iliescu a apărut ca o figură luminoasă după Nicolae Ceaușescu. Ne mai amintim cum, la manifestații, susținătorii lui strigau: „Iliescu apare, soarele răsare!“. O diferență importantă în acele tulburi începuturi ale democrației era că Iliescu avea un zîmbet mult mai larg decît strîmbătura care putea fi văzută uneori pe fața lui Ceaușescu, pe post de zîmbet. Ca proaspăt conducător, Iliescu era sfătuit și să nu mai dea din mînă în timp ce ținea discursuri, ca să nu cumva să semene cu acel cunoscut gest mecanic al lui Ceaușescu. În sfîrșit, după o vreme, unii au observat că ochii lui Iliescu erau în contrast cu zîmbetul pe care-l afișa mereu. Dacă făceai abstracție de partea de jos a feței, cea cu zîmbetul, spuneau ei, descopereai o privire de fier, care putea să denote ceva rău. Pe măsură ce în cîrca noului președinte se adunau tot mai multe lucruri grave, a început să se spună că, de fapt, nici zîmbetul lui n-ar fi fost deloc autentic, ci doar de fațadă, un truc învățat la școala activiștilor fostului partid comunist, ba chiar, de ce nu, un simplu rictus.
Odată, am avut ocazia să studiez mai îndeaproape fizionomia fostului președinte. Era prin 2001, cînd România era pe cale să intre în NATO, iar Ion Iliescu s-a gîndit să-i invite la Palatul Cotroceni pe jurnaliștii postului de radio Europa Liberă, să-i decoreze pentru meritele lor de dinaintea Revoluției. Întîmplarea a avut și o latură comic-absurdă, de care se pare însă că nici o ceremonie de prin aceste locuri nu e scutită. Au fost decorați veteranii postului, care lucraseră acolo înainte de Revoluție, cu toate riscurile de atunci (bomba teroristului Carlos și multe altele), dar și mai noii jurnaliști angajați după Revoluție, care (din curioase rațiuni de protocol) s-au trezit, la rîndul lor, cu diplome de merit pentru „lupta împotriva totalitarismului comunist“. O diplomă primită chiar din mîna fostului demnitar comunist.
Oricum, îmi amintesc și că Ion Iliescu a ținut atunci un discurs de mare laudă la adresa Europei Libere, despre care a spus că, finanțat de americani, era totuși un post de radio eminamente românesc, care promova toate valorile noastre autentice. După 1989, Ion Iliescu fusese criticat intens de jurnaliștii acelui post de radio, dar el se pare că știa foarte bine să treacă peste asemenea lucruri, atunci cînd politica momentului o cerea.
După ceremonia oficială, invitații au mers într-o altă sală, unde s-au făcut niște fotografii. Acolo, Șerban Orescu, fost jurnalist de prestigiu al Europei Libere, a ținut să întoarcă într-un fel politețea președintelui, adresîndu-i cîteva cuvinte. Mi s-a părut interesant să ascult scurtul său discurs, în care, cu distincția-i caracteristică, observa că, în cel de-al treilea mandat de președinte, Ion Iliescu părea să încerce să adune tot ce e mai valoros în România. Dorind să văd atunci reacția președintelui, am avut o surpriză. Iliescu zîmbea și dădea automat din cap, în semn că ascultă. Însă, după privirea (aceea rece) pierdută undeva în zare, mi-am dat seama că de fapt nu auzea nimic. Era cu gîndurile în cu totul altă parte. La cîte asemenea ceremonii asistase, la cîte astfel de discursuri mai mult sau mai puțin formale trebuise să pară atent, își crease probabil un sistem de apărare. Am avut senzația că era detașat aproape complet de acel moment din prezent, păstrîndu-și totuși un fel de avertizoare mentale pentru cazul în care ar fi trebuit să intervină. Simularea atenției, ca și cunoscutul zîmbet îi intraseră cumva în reflex. Erau niște instrumente profesionale. Și îmi închipui că avea un arsenal mult mai bogat, cu resurse speciale și pentru situații mai importante, în care era nevoie de disimulare.
Știu că Ronald Reagan, întrebat odată cum i se pare că, fiind de meserie actor, a ajuns președintele Americii, a răspuns prompt: Vă imaginați un președinte al Americii care să nu fie actor? Nu că l-aș compara pe Ion Iliescu cu Ronald Reagan, dar e ceva aici. Pînă la urmă, ipocrizia a fost o caracteristică importantă a comunismului. Mulți dintre activiștii PCR aveau două, dacă nu chiar trei fețe. Iar zîmbetul, fie el și de fațadă, poate contribui la popularitatea unui om public, indiferent de regim.
Unii s-au mirat că Ion Iliescu a apucat vîrsta de 95 de ani, deși de-a lungul vieții a avut niște funcții atît de solicitante. Secretul ar putea consta tocmai în capacitatea asta de detașare, pe care cred că i-am observat-o atunci.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
