Pe lîngă monarhie, eleganță, noblețe și politețe, Anglia e renumită și pentru o anumită tradiție a huliganismului. Nu uităm ce s-a întîmplat în 1985, pe stadionul Heysel din Bruxelles, la finala Cupei Campionilor Europeni dintre Liverpool și Juventus, cînd fanii englezi au năvălit în tribunele ocupate de italieni, iar aceștia din urmă, speriați, au fugit bulucindu-se și provocînd dărîmarea unui perete. Au fost 39 de morți și 600 de răniți.
Cu cîțiva ani înainte, asistaserăm la manifestarea unui suporter englez, pe Stadionul „23 August“, în așteptarea unui meci dintre România și Anglia, în preliminariile Campionatului Mondial din 1982. Stadionul era arhiplin (pe atunci nu erau scaune individuale, ci bănci de lemn, iar capacitatea sa maximă depășea 80.000 de spectatori), lumea stătea și pe scări. În tribuna de vizavi a apărut un tip foarte solid, genul unui jucător de rugby, care a început să le zică ceva spectatorilor români, provocîndu-i. S-a luat pur și simplu la harță cu oamenii. A ieșit cu bătaie, iar el a pornit de la gardul de jos, în sus pe scările stadionului, împărțind pumni în stînga și-n dreapta. De unde stăteam vedeam ca un fel de vîrtej care urca spre rîndurile superioare. În mijlocul vîltorii se afla englezul, care nu putea fi oprit sau doborît, în ciuda numărului mare de oameni care săriseră pe el. Cu ei în cîrcă, la propriu, a reușit să ajungă pînă sus, unde a fost oprit în cele din urmă, de intervenția unui grup de milițieni. Am presupus că avea și o voce extrem de puternică, strigînd sloganuri contra adversarilor, dar de la distanța la care eram, totul ajungea la mine doar ca o părere. Scena mi-a evocat un episod citit într-o carte cînd eram copil (Robin Hood de Alexandre Dumas, cred), în care Richard Inimă de Leu s-a repezit cu buzduganul în poarta unei cetăți dușmane, lovind-o cu o forță care-l distingea de toți ceilalți luptători. Atunci am înțeles ce dezastru poate provoca un singur suporter englez și, probabil, după ce băuse.
Prin 2005, am făcut chiar în Anglia un curs de pregătire pentru jurnaliști aflați în situația de a relata despre manifestanți violenți și tulburări urbane. Am avut atunci ocazia să învăț, într-o singură zi, cît în vreo jumătate de stagiu militar. Ni s-a spus cum putem să intervievăm un presupus huligan, cum și cînd să-l evităm sau cum să-i abordăm pe polițiștii aflați în toiul unei asemenea confruntări...
Am aflat că turbulenții de la manifestațiile antiglobaliste, care erau atunci „la modă”, respectau, cel puțin în Anglia, un fel de cod (în Irlanda de Nord se pare că nu-i valabil nici astăzi). Aruncau în poliție cu pietre din pavaj, foloseau obiecte contondente și, cel mai grav, apelau la ceea ce noi numim cocktail-uri Molotov (la ei se cheamă petrol bomb). Nu îndrăzneau să folosească însă cuțite sau arme de foc, știind că reacția forțelor de ordine ar fi proporțională, ceea ce pentru ei ducea de-a dreptul la dezastru. Bombele cu benzină erau însă și ele pe categorii. Cea mai periculoasă era cea numită „macaroni”. Fiind încropite prin bucătăriile de acasă ale manifestanților, probabil că aceștia au experimentat cu ce le-a venit la îndemînă pînă au descoperit efectul spaghetelor introduse în sticla cu benzină. În momentul exploziei, acestea se aprind și zboară prin aer învîrtindu-se, și se pot lipi de pielea celor care n-au echipament de protecție.
La rîndul lor, polițiștii foloseau bastoane, gaze lacrimogene și uneori, mai rar, gloanțe de cauciuc. De regulă, nu făceau arestări în timpul manifestațiilor, dar îi filmau pe cei care comiteau violențe și-i puteau identifica ulterior. Am văzut și cum arăta un glonț de cauciuc de-al lor, de vreo două ori mai mare decît un dop de șampanie, ceea ce te cam înfiora. De asemenea, poliția avea scuturi, căști și un fel de armuri din materiale ignifuge, care-i păzeau de eventualele flăcări ale cockteil-urilor Molotov. Mijloacele de luptă, să le spunem așa, erau deci oarecum similare. Fiecare tabără era pregătită pentru ce știa că face, de obicei, partea adversă. Uneori apăreau și mici surprize, dar totul avea niște limite care, deși dure, nu erau depășite decît extrem de rar. „Bătălia” se desfășura după un fel de reguli nescrise.
Am simțit o oarecare încurcătură a instructorilor cînd i-am întrebat ce te faci dacă manifestanții au lanțuri, topoare și tîrnăcoape, iar reacțiile lor nu sînt deloc previzibile. De fapt, mă refeream chiar la mineriadele care avuseseră loc în București. În cele din urmă, un instructor mi-a răspuns că, în cazul ăsta, pentru jurnaliști e vorba despre un cu totul alt tip de pregătire, și anume un curs pentru situații de război. Pur și simplu! Un curs special care nu dura o singură zi, ci două săptămîni, pe parcursul cărora cursanții dădeau de obicei jos kilograme bune, din cauza eforturilor fizice la care erau supuși.
În anii ’90, cînd m-am aflat prin apropierea minerilor din centrul Bucureștiului, nu-mi trecea prin cap că ar fi trebuit să urmez un curs special, de război...
Foto: Heysel
.jpg)
.jpg)
