Violență, tîlhari & etnologie națională?

Disciplinele etnologice își construiesc obiectul pornind de la realitatea de teren. Cercetătorii se deplasează în diferite comunități, vorbesc cu oamenii locului, întreabă, iscodesc, trag cu urechea, trag de limbă, observă și, dacă e timp și cercetarea o cere, devin „oameni ai locului” – toate pentru a avea acces direct la cît mai multă informație culturală. Dar, pentru că ultima ipoteză cere timp, răbdare, resurse, de cele multe ori nu se ajunge pînă acolo, ceea ce înseamnă că folcloristul/etnologul este adesea un străin, și încă unul insistent, băgăcios, cerînd mult de la oamenii locului și oferind puțin. Și, cum satele, ca și orașele, sînt locuite și de scandalagii, bătăuși, mitocani, bețivi, borfași, străinul inocent, care nu știe mersul locului, le poate cădea victimă. Într-adevăr, odinioară folcloriștii cutreierau satele însoțiți de popă, primar sau de vreo personalitate locală și, fiind în această companie, beneficiau nu numai de un tip de orientare la fața locului, ci și de protecția acelor figuri locale. Aceste rînduri despre violență, tîlhari și etnologie națională ar putea fi punctul de pornire pentru un capitol inedit de istoria etnologiei ori chiar de etnopsihologie. Căci, da, despre vulnerabilitatea cercetătorilor de teren nu s-a scris suficient.

Petru Caraman, de pildă, pomenește în prefața Descolindatului... despre greutățile pe care le-a întîmpinat pe cînd cerceta subiectul. Dacă despre munca la Colindat vorbește ca despre o experiență a „paradisului”, cea despre descolindat, avînd de-a face cu blesteme, obscenități și violențe de tot felul, a fost trăită ca o descindere în „infern”. Dincolo de caracterul respingător al lucrurilor cercetate, etnologul mărturisește că a avut parte el însuși de multe violențe venite din partea informatorilor și a oamenilor cu care s-a intersectat pe parcursul cercetării – înjurături, tot felul de ocări și amenințări, căci ce fel de om cercetează lucrurile astea și de ce? Caraman recunoaște că inițial acestea l-au indispus, dar că ulterior a început să se amuze pe seama lor, reținîndu-le pe cele mai impresionante cu scopul de a le transforma în piese de arhivă – una care să „ilustreze riscurile folcloristului”.   

Christea Țapu însă, colaboratorul lui Tocilescu, îi scrie lui A. Gorovei că, pe teren, pe cînd culegea materiale pentru celebra colecție, a avut de suferit în multe feluri pe care nu vrea să le destăinuie; menționează însă întemnițarea sa de către niște jandarmi distrați care, observînd că vorbea cu mulți țărani, că își tot nota lucruri, numindu-l anarchist și comunist, l-au aruncat într-un beci unde l-au înfometat trei zile și trei nopți, eliberîndu-l ulterior fără nici o anchetă, proces sau explicație. Dar și Mirel Bănică, contemporanul nostru, consemnează în paginile de jurnal din Nevoia de miracol... că pe teren, la un pelerinaj, a fost săltat de niște polițiști undercover, imobilizat cu mișcări experte, cu mîinile la spate, și dus așa pe stradă, sub privirile pelerinilor care se uitau ca la urs. A fost introdus într-o mașină și chestionat scurt. Fusese luat la ochi, i-au spus polițiștii, din cauza comportamentului său suspect: făcea poze, își nota întruna într-un carnețel și părea că urmărește activitatea polițiștilor care lucrau sub acoperire. În fine, cînd și-a pierdut cheful de glume și și-a declarat identitatea, inclusiv prin prezentarea legitimației de cercetător la un institut al Academiei Române, etnologul a fost eliberat cu scuzele polițiștilor. Mult mai serioasă, desigur, este isprava relatată de  H.H. Stahl în splendidele pagini de Amintiri și gînduri..., în care etnologul vorbește despre profunda și sincera sa implicare în viața vrîncenilor, încît aceștia, simțindu-l de-al lor, chiar l-au introdus într-un grup secret care se ocupa cu incendierea și distrugerea sediilor asociațiilor care, la acea dată, îngrijeau, adică tăiau/furau pădurile Vrancei. Grupul în care fusese primit, într-un mod ritual, cu jurămînt, a fost totuși prins de jandarmi într-o ambuscadă și anchetat cu toată asprimea, dar nici un țăran nu a destăinuit anchetatorilor că el, Henri H. Stahl, a participat la întîlnirile secrete în care se plănuiau atacurile.  

Cu totul altceva aflăm în Să auzi iarba cum crește, volumul de memorii publicat de Harry Brauner în 1979. Se poate citi aici evocarea unei dramatice experiențe petrecute în 1933, în satul Runc. Se pare că, în ciuda avertismentelor unor oameni de bine, Brauner și Gavril Lükö, tînărul său coleg, seduși de perspectiva de a înregistra cîntece nemaiauzite, parcurg un drum anevoios și plin de primejdii într-o grozavă noapte de iarnă, prin pădurea înzăpezită și urmăriți de lupi, pentru a ajunge într-o așezare cu faimă rea, cunoscută mai ales pentru locuitorii ei violenți, sălbatici la beție, cuțitari etc. Au ajuns deci la locul unde se desfășura nunta și, într-o odaie neîncăpătoare, stînd claie peste grămadă, au reușit totuși să instaleze fonograful și să facă cîteva înregistrări. Au aflat însă repede că voinicii locului, nuntași și ei, puseseră ochii pe fonograf... Harry Brauner și colegul său au hotărît deci să își apere valorosul aparat de înregistrat cu orice preț. Astfel că, atunci cînd flăcăii au năvălit în odaia lor, cei doi folcloriști îi așteptau pregătiți: Gavril Lükö cu un cuțit și Brauner cu un ciomag înălțat amenințător. Cu ochii tulburi de băutură, voinicii au bătut în retragere, spunînd că au intrat numai să îi anunțe ceva, să le arate bradul de nuntă etc. S-au retras însă numai pentru a reveni mai hotărîți peste puțin timp, dar oferindu-le celor doi răgaz să baricadeze intrarea în odaie cu un mare dulap de lemn. Zadarnic au tot încercat flăcăii să forțeze intrarea, în cele din urmă s-au lăsat păgubași. Dis-de-dimineață, cu noaptea în cap, pe cînd nuntașii dormeau cu sforăituri zgomotoase, zdrobiți de băutură și oboseală, cei doi au plecat în liniște, pășind peste ei și printre ei, scăpînd nevătămați și păstrîndu-și fonograful. Nu același lucru a putut spune un reputat folclorist ieșean care, în urmă cu mai mulți ani, într-un cadru de petrecere, a povestit în fața amicilor un episod oarecum similar. Însoțit de încă vreo trei folcloriști, cu magnetofon cu tot, a pornit pe teren. Pe drum, într-un loc izolat, au fost încolțiți de mai mulți voinici și, spre deosebire de confrații interbelici, văzîndu-se depășiți numeric de tîlhari, le-au cedat imediat magnetofonul. Pierderea a fost însă temporară, pentru că, ajungînd în satul cu pricina și plîngîndu-se șefului de post, acesta a identificat imediat haiducii, i-a prins și le-a returnat folcloriștilor aparatul în aceeași zi. Cum cercetătorii nu aveau vreme de reclamații și alte complicații, milițienii – ne-a asigurat povestitorul – au fost nevoiți să-i bată pe tîlhari toată noaptea, cu rîndul, pînă dimineață, căci numai așa puteau fi eliberați.

În fine, să mai spun că și eu însumi era să o pățesc în Ruginoasa? Voiam să documentez și să înțeleg mai bine, la fața locului, faimoasa înfruntare ceremonială din dimineața ultimei zile din an. Împărțiți în două cete, „josenii” și „susenii”, purtînd măști enorme și înarmați cu niște măciuci foarte lungi, merg cu alai de muzică și sute de gură-cască să înfăptuiască tradiționala înfruntare. De mulți ani, însă, bătaia (așa îi zic localnicii) nu are loc, căci jandarmeria descinde în sat pentru a preveni întîlnirea celor două grupuri. În 2023, pe 31 decembrie, la 4 dimineața, ajungeam în Ruginoasa. Satul era deja plin de poliție, Salvări, televiziuni. Călăuza mea mă aștepta. Cu priviri conspirative și în șoaptă mi-a spus să-l urmez, căci băieții se adună și au schimbat locul confruntării. Mergem cu un grup mai mare de tineri, în pas grăbit, pînă în fața unei case; lume multă se adună imediat aici, jandarmii după noi. După cîteva minute de stat acolo ne deplasăm iute spre altă casă, cu jandarmii după noi și în fața noastră. Această mișcare se produce de vreo patru ori. Particip la o strategie de derutare a jandarmilor: dacă poliția continuă să se țină de noi, mascații adevărați pot ieși din ascunzătoarea lor și poate au o șansă să se întîlnească cu ceilalți. Dar jandarmii sînt peste tot, pe toate ulițele, toate calculele cad. Înfruntarea nu poate avea loc. Mascații adevărați ies în sfîrșit de undeva, strigăte, măciuci agitate în aer, provocări lansate jandarmilor, înjurături, invitații la duel etc. Jandarmii rămîn implacabili. Mai toți mascații sînt amețiți bine, încălziți, gata de confruntare. Agresivitatea plutește în aer – se ceartă între ei, se îmbrîncesc și se amenință, execută cu furie lovituri în aer înspre adversari imaginari. Deodată, unul dintre mascați, ca un dansator-solist în fața formației de dansatori, se detașează de grup. Înjură cu sete, cheamă la duel un jandarm. Se întoarce brusc și, dintre sutele de gură-cască, mă fixează pe mine. Vine înspre mine. Călăuza mea, om trecut de 60 de ani, nu e de nădejde – el însuși mascat în tinerețea lui, dar acum luat în rîs de femeile satului care urmăresc din poartă tot circul și cam bruscat și de către voinicii mascați pe care el încearcă să îi întărîte de pe margine. Solistul e la doi pași de mine. Mă privește țintă. Ridică măciuca și așteaptă. (Vin în Ruginoasa de două săptămîni în fiecare zi și vorbesc cu feciorii prin case, prin crîșmă, pe străzi, dar sînt departe de a fi considerat „de-al lor”.) „Nu-mi faci poză?”, mă întreabă pe un ton jovial. „Ba da”, răspund repede, zîmbind forțat. Își înalță demonstrativ măciuca și-și îndoaie caraghios un picior, aidoma flautistului de la Jethro Tull. „E bine așa?” „E bine”, îi răspund. Apoi pleacă și înjură iar grupul de jandarmi, întorcîndu-se în pași de dans spre grupul său... Se luminează de-a binelea, lumea începe să plece, jandarmii mai rămîn. Voinicii își dau jos uriașele măști de sub care ies capete transpirate și ochi bulbucați de băutură. Unii se pun jos și se apucă de fumat, alții merg direct la birt... Atmosfera s-a liniștit. Înfruntarea nu s-a întîmplat, dar emoții puternice au fost. Vor mai încerca la anu’.

Iată cîteva fragmente dintr-un capitol care lipsește aproape total din etnologiile românești. Într-adevăr, cei care construiesc de la fața locului etnologia națională sînt și primii care participă la ficționalizarea ei. Multe fapte culturale observate de cercetători pe teren rămîn fie neconsemnate, fie nefolosite, fie exilate în volume anecdotice de „amintiri”, iar experiența de teren, în sine, este aproape invariabil exclusă din munca de înțelegere & interpretare a culturii locului. Cu atît mai mult dacă aceasta este stînjenitoare pentru cercetători și cumva jenantă pentru folclorul național, care trebuie să rămînă luminos, nobil, frumos. Realitatea evocată de experiențele de mai sus însă există și nu e marginală. Ea este parte integrantă a materialului folcloric, este fața nevăzută a „obiectului”. Și dacă poate fi scoasă artificial din reprezentarea etnofolclorică, nu poate fi extirpată din teren, adică din societate, din mințile și viețile oamenilor.

Mircea Păduraru este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași. Recent a publicat la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași volumul Fondul interzis. Incursiune în antropologia folclorului licențios.

Credit foto: Wikimedia Commons