Românii s-au arătat foarte dornici să tot afle părerile străinilor despre țara noastră, mai ales de la căderea comunismului încoace. Frecvența întrebării „Ce părere aveți despre România?” a dezvăluit o serioasă problemă identitară care ne bîntuie. Dacă răspunsul vizitatorilor e pozitiv, ne bucură, dacă nu, ne irită.
Avînd în vedere această marotă, merită să spun că am găsit una dintre cele mai măgulitoare expuneri despre România pe care le-am citit vreodată, venită din partea unui străin, ba chiar a unui francez. E adevărat, însă, că nu despre România de azi era vorba, ci despre cea din vremea Primului Război Mondial. Cartea aviatorului și scriitorului Paul Bléry despre venirea și șederea sa în România, intitulată În Misiune în România – anecdote de război și moravuri românești, tradusă în 2024 la Editura Corint, zugrăvește o imagine foarte pregnantă a acelor vremuri. O perioadă în care situația României – relativ liniștită și prosperă pînă atunci – a devenit brusc teribilă după intrarea în război. Paul Bléry, la data aceea tînăr pilot, a fost trimis împreună cu alți ofițeri francezi pentru a ajuta armata aliată a României în lupta cu nemții și austriecii.
Neștiind nimic despre țara în care va ajunge, aviatorul pornește cu avînt tineresc într-o misiune ce se va dovedi complicată și plină de surprize. Obligat să ocolească teritoriul Puterilor Centrale dușmane, călătorește cu vaporul în nordul Rusiei (încă țariste), al cărei teritoriu îl străbate apoi pînă la granița cu România. Rusia nu-i place deloc și cuvintele pe care le pune pe hîrtie sînt fără menajamente. Vede cozi la alimente la Moscova și la Kiev, oameni săraci înșirați în fața magazinelor, despre care spune că au rolul în stat „să mănînce mai nimic, să umble în zdrențe și să fie maltratați de poliție și de legile statului. Nu le pasă cîtuși de puțin. S-au născut iobagi, și așa vor rămîne”. Vede elevi cu fețe inexpresive care fac instrucție militară, pe care nu ezită să-i caracterizeze drept „niște cretini resemnați (...) concepuți la beție, exmatriculați din școli și licee pentru incapacitate”. Vede o paradă pregătită la Kiev, în cinstea unei vizite a țarului, și o descrie în aceeași manieră: „Poporul s-a înșiruit pe străzile pe unde urma să treacă cortegiul imperial. A fost ținut în ordine de gărzi și jandarmi călări. Loviți intenționat cu pintenii, caii au călcat cu copitele picioarele mulțimii ce nu era obligată prin nici o lege să asiste la trecerea cortegiului. (...) Frigul este pătrunzător. Toți acești oameni îl așteaptă de mai multe ore pe despotul imbecil pe care, de fapt, îl detestă”.
În fine, ajungînd în România, primele impresii sînt într-un contrast izbitor cu cele anterioare. Spune că peisajul și oamenii s-au schimbat fără nici o tranziție. „Am ajuns pe teritoriul României și, dintr-odată, totul este mai bine. Piepturile noastre respiră un oxigen mai pur, viața este mai frumoasă, rîsul ne este stîrnit de fiecare lucru, de fiecare fir de iarbă, o dulceață de fericire se răspîndește în jurul nostru și pătrunde pămîntul românesc.” Descrie și impresia pe care le-a făcut-o primirea entuziastă din partea camarazilor români: „Ne-au făcut să ne simțim în largul nostru, fiind atît de firești în manifestări, atît de asemănători cu noi, încît ni se păreau a fi cunoștințe vechi, prieteni de demult, regăsiți după o lungă călătorie”.
Nu tot ce observă Paul Bléry în România e atît de subiectiv. De exemplu, descrierea înmormîntărilor noastre, „după ritul grecesc”, cum spune el, e plină de amănunte și observații fine, demne de pana unui scriitor. Și sînt multe înmormîntări în vremea războiului din ce în ce mai crunt. Mizeria și epidemiile lovesc țara și Bléry asistă la adevărate grozăvii pe străzile Iașiului. Despre misiunile și luptele aviatice (de care a avut parte din plin) nu amintește decît sporadic și fără a se scoate pe el însuși în evidență.
Pomenește însă mereu calitățile soldaților români, dintre care a avut o mulțime în subordine. „Soldatul român – scrie el – nu se plînge niciodată. Este hrănit ca vai de lume, jalnic îmbrăcat, nu-i pasă nimănui de el din cauza nenorocirilor care s-au ținut lanț în acest război, și totuși niciodată n-am văzut pe vreunul care să se lamenteze pentru soarta lui sau să reclame vreo ameliorare a acesteia.”
Trăiește și luptă alături de români, timp de un an și jumătate, în cadrul acelei misiuni franceze aflate sub comanda celebrului general Berthelot. Se împrietenește cu diverse notabilități și personaje din Brăila, Galați, Bîrlad, Piatra Neamț și Iași. Plin de curiozitate intelectuală și cu un simț de observație veșnic treaz, descrie nu doar obiceiurile și felul de a se purta al gazdelor sale ospitaliere, ci și cărțile pe care le au acestea în rafturi (printre care multe cu autori francezi). Asistă cu îngrijorare la slăbirea frontului estic al Aliaților și la dramele ofițerilor ruși cauzate de revoluția bolșevică. După ce România încheie pacea forțată cu Germania, misiunea franceză trebuie să plece. Drumul de întoarcere trece tot prin Rusia care, de data asta, se află în plină revoluție. Bléry e martor la un haos greu de imaginat și la scene și mai cumplite decît la prima traversare a acestei țări. Cu o intuiție de antropolog, care în zilele noastre ar putea fi considerată rasistă, pune starea de lucruri pe care o descoperă la Moscova pe seama sîngelui slav „...indiferent, impasibil...”.
Gîndindu-se la țara noastră, pe care a lăsat-o în urmă într-o situație extrem de dificilă, cu imnurile de despărțire cîntate de soldații români răsunîndu-i încă în urechi, e convins că „România nu poate să piară”. Și România, cum știm, chiar a cîștigat atunci. Ce nu putea intui Paul Bléry la acea vreme, însă, era că, într-un viitor ceva mai îndepărtat, asemănările și dragostea dintre români și francezi aveau să fie estompate în urma unui alt război, soldat cu instalarea terorii bolșevice și a „indiferenței” de tip slav și la București.
