Zilele trecute m-am gîndit în tihnă, vorba romanței, cu mintea mea de-acum, la memoria evlavioasă pe care bunica mea o păstra pentru Nicolae Iorga. Bunica mea, modestă învățătoare din Basarabia, participase de două ori la Cursurile de vară ale Universității Populare de la Vălenii de Munte, pe care Iorga le inițiase și le organiza anume pentru tinerii învățători din România. Cu acele ocazii, Iorga trecuse pe acolo și le vorbise, poate că în deschiderea cursurilor, poate că la închiderea lor. Impactul acelor cuvîntări la care bunica mea asistase nemijlocit fusese, pentru ea, excepțional. Îl și citise pe Iorga, dar acele cuvîntări rămăseseră în mintea și în sufletul ei. Așa se face că, în copilăria mea, adică la vreo 40 de ani sau mai mult după acele episoade, bunica mea îmi povestea despre Iorga ca despre un fel de semizeu. Pentru ea, Iorga era punctul maxim, de nedepășit, în ierarhia minților omenești. Interesant este că și pentru cealaltă bunică a mea, femeie de la țară, din Teleormanul dunărean, aproape analfabetă (poate că avea patru clase, dar nu mai mult!), Nicolae Iorga, din care sigur nu citise nici măcar un rînd, era un fel de supraom. Cînd, influențat de bunica învățătoare, am întrebat-o pe bunica țărancă ce crede despre Nicolae Iorga, mi-a răspuns, ca un ecou din țăranii lui Marin Preda din care, de altfel, se trăgea: „Cică avea doi creieri”. Era modul ei de a spune că Nicolae Iorga era de o inteligență ieșită din comun care nu se putea explica decît prin faptul că era supradotat.
Azi, înțeleg bine de ce bunicile mele, atît de diferite că aproape nu aveau ce vorbi cînd, rarisim, se întîlneau una cu cealaltă, îl țineau amîndouă pe autorul Bizanțului după Bizanț la așa mare prețuire: pentru că Iorga știa. Știa carte! Pentru că era dintre cei avansați pe drumul cunoașterii. Așa era lumea aceea: cei care știau erau ținuți la mare prețuire de cei care știau mai puțin sau nu știau deloc. Cei cu școală erau mai respectați decît cei fără școală, iar cei care scriau o carte erau mai respectați decît cei care nu scriseseră nici o carte. Profesorii, în general, se bucurau de un enorm prestigiu social pentru că știau atît de multe încît îi învățau și pe alții. Așa era acea lume și nu greșea.
Azi, văd cum fel de fel de neterminați, ființe bidimensionale cu mintea de consistența pixelilor, dar perfect alcătuiți să fie activiști, îl iau la palme pe Nicolae Iorga pe Facebook – unde altundeva? Pătrunderea „activismului civic” în cultură este una dintre cele mai teribile agresiuni din istorie. Într-o cultură liberă, natural și firesc constituită, fiecare „consumator” este un critic, în primul rînd pentru sine – el discerne, el operează cu propriul „ciur” și alege cum și cu ce se edifică și se hrănește spiritual. Activistul nu se mulțumește, însă, cu atît. El are o misiune universală, el trebuie să „curețe” locul, de parcă cultura lumii este grajdul lui Augias și el e Hercule cel atît de puternic încît schimbă cursul apelor ca să o curețe. Astfel, activistul luptă mereu pentru evacuarea unora și pentru rearanjarea ierarhiilor culturale în secole așezate. Succesul acestui gen de acțiune depinde direct de cît de mult respect există în societate pentru cunoaștere. Publicul care urmează activistul este exact acela pentru care respectul pentru cei avansați pe drumul cunoașterii e secundar sau, în orice caz, condiționat de altele. O operă întreagă, de o influență formidabilă aupra multor generații, se evacuează pentru un articol scris la tinerețe sub o febră politică (fascistă, desigur, că febra comunistă e mereu scuzabilă – activistul va cere mereu interzicerea cîte unui Eliade, niciodată a cîte unui Sadoveanu) sau pentru o uitătură pofticioasă aruncată unei femei sau pentru o remarcă făcută de un autor de acum 200 de ani cu privire la țigani. În general, problema activistului este că e prea mult trecut pe lume – nu s-ar putea să alungăm naibii trecutul și să existe doar prezentul activismului său?
Astăzi, respectul pentru cei care știu, pentru cei avansați pe drumul cunoașterii nu mai e important, nu mai valorează cine știe ce și este mereu circumstanțiat pînă la anihliare.
Cînd s-a produs această mutație, cînd anume cunoașterea a încetat să mai fie motiv suficient pentru stimă? Tind să cred că e „opera” generației mele. Pe măsură ce cunoașterea a devenit tot mai accesibilă, noi sîntem primii care am început să nu mai prețuim chiar așa cunoașterea. Precizez imediat că creșterea accesibilității cunoașterii nu a dus deloc la o creștere a nivelului general de cunoaștere – toate mijloacele care ne sînt la îndemînă pentru a cunoaște sînt complet ignorate de marea masă a oamenilor. Oamenii de azi, ca și cei de ieri, ca și cei dintotdeauna, continuă să prefere masiv distracția, entertainment-ul, arenele cu gladiatori și grătarele din curte. Dar ideea că oricine poate să afle repede și ușor orice a lucrat în mințile lumii, le-a dat mesajul fals liniștitor: „Și tu poți, atunci de ce să-l prețuiești pe cel care cunoaște, dacă și ție îți e la îndemînă? În fond, între tine și savant nu e nici o diferență sau, mai precis, e de ajuns să deschizi telefonul și diferența s-a dus, sînteți la fel”. Consecința este că, așa cum spuneam, cunoașterea nu mai e ceva prețios, obținut cu trudă și ani din viață, prin urmare nu mai este așa stimabilă.
Ne va trebui mult timp să înțelegem ce impact social formidabil are această mutație. Cît despre noua ordine intelectuală născută astfel, generațiile care vor urma să se descurce cu ea. Generația mea (doar) a creat-o. Oricum, decăderea prestigiului și autorității cunoașterii în raport cu ignoranța este cea mai urîtă moștenire pe care generația mea o lasă celor ce vin. Astfel, le lăsăm nu doar un spațiu public dominat de prostie, ignoranță, ură și activism, ci și instituții ale cunoașterii în dezintegrare: școlile și diplomele lor, universitățile și doctoratele lor, academiile, instituțiile culturale și artistice, asociațiile profesionale etc. Toate aceste instituții există cu adevărat numai dacă societatea socotește, unanim, că a cunoaște reprezintă o valoare în sine. Dar nu mai e cazul.
.jpg)
