Cu voia dumneavoastră voi continua discuția începută săptămîna trecută, reamintindu-vă – sau precizînd pentru cei care nu au citit acel articol – că propuneam să avem față de discursul lui Marco Rubio de la Conferința de Securitate de la München o atitudine bazată pe vechea înțelepciune românească: gura păcătosului adevăr grăiește. Marco Rubio nu este mai mult decît un politician oportunist, gata să pupe unde a scuipat și să scuipe unde a pupat dacă așa merg vremurile, fiind interesat să urce ca o iederă, spuneam eu, reamintind un aforism al lui Lucian Blaga. Adică numai tîrîndu-se. Convenind asupra acestei realități, am continuat spunînd că, totuși, la München, acest Rubio a spus unele lucruri profunde, adevărate.
De principiu, nu mi-a plăcut niciodată să discreditez o idee pentru că nu-mi place persoana care o susține. Deși, ca oricare dintre noi, am căzut în această greșeală nu o dată. Cu atît mai mare este greșeala de a confunda omul cu ideea cu cît ideile care circulă sînt rareori originale, iar șansa de a ne confrunta direct cu cel care le-a produs este minimă. Noi, oamenii, sîntem mai degrabă „răspîndaci” decît creatori de idei – e bine să nu uităm asta. Ideea pe care azi o facem praf atacînd antipaticul care o susține putea foarte bine să ne placă dacă am fi auzit-o, pentru prima dată, de la un simpatic.
Revenind la discursul lui Rubio de la München, spuneam că sînt de acord cu el, că temeiul adînc al relației transatlantice este civilizațional și istoric și că legăturile convenționale, de genul tratatelor, instituțiilor, intereselor comune, sînt importante, dar superficiale. Dovada: este foarte ușor să denunți un acord comercial între SUA și UE, ba chiar să demantelezi NATO – e uimitor cît de ușor îi este lui Donald Trump să zăpăcească tot angrenajul instituțional transatlantic, nu-i așa? –, dar nimic nu se poate schimba în privința adevărului faptic, istoric, civilizațional că America este o extensie a Europei, de la limbă la sistem de drept, de la religia dominantă la o anumită viziune general acceptată a raportului dintre om/individ și societate (asta se cheamă, în teoria politică, „doctrina drepturilor fundamentale ale omului”). Nici măcar Donald Trump – sau vreun alt Trump încă și mai Trump decît e Trump – nu poate răsturna acest adevăr. Prin urmare, spunînd cu vorbele lui acest lucru, făcînd chiar un pas mai departe cînd a spus că soarta Americii este legată de soarta Europei, proiectînd legătura „destinală” și spre viitor, Rubio a avut dreptate.
Și am ajuns la tema apărării, iată. Conferința în care Rubio a vorbit cum a vorbit era dedicată problemelor strategice. Așa că nu era loc mai potrivit pentru șeful diplomației americane din epoca Trump să spună acestea: „Securitatea națională nu ridică, mai ales, întrebări de ordin tehnic: cît de mult cheltuim pentru apărare sau unde și cum deplasăm sistemele de apărare, deși acestea sînt întrebări importante. Dar ele nu sînt fundamentale. Întrebarea fundamentală căreia trebuie să-i răspundem încă de la început este ce anume apărăm, pentru că armatele nu luptă pentru abstracțiuni. Armatele luptă pentru oameni, armatele luptă pentru națiuni. Armatele luptă pentru viață. Și asta este ceea ce apărăm: o mare civilizație care are toate motivele să fie mîndră de istoria ei, încrezătoare în viitorul ei și care vrea să fie mereu stăpînă pe destinul ei economic și politic”.
Conjur pe oricine să spună ce e greșit în această abordare. Și mie mi se pare esențial să știm de ce luptăm. Ce anume, la o adică, apărăm „chiar cu prețul vieții”, cum zice un jurămînt militar? Exclud, firește, din ținta întrebării mele meduzele recente care cred că viața lor e cel mai important lucru de pe lume, că nu există nimic pentru care ar sacrifica-o și că toți cei care fac așa ceva sînt cam proști. Știu că plutesc printre noi asemenea nevertebrate, produse ale unei educații specifice unei societăți degradate, știu că sînt ușurei ca fulgii de zăpadă de atîta egoism, așa că fac precizarea aceasta ca să nu îi aud explicînd că nimic pe lume nu merită sacrificiul final. Întrebarea mea e pentru oamenii serioși, care simt cu adevărat că sînt responsabili pentru ceva pe această lume. Pentru cei care credem că există pe lume unul sau două lucruri pentru care merită să te sacrifici, e esențial să știm clar care sînt acestea pentru că altfel nu ne putem apăra dacă începe un război.
Marco Rubio dă răspunsul. Ați spune, poate, că e răspunsul lui, treaba lui, eu, noi, fiecare dintre noi, avem răspunsurile noastre, altele. Dar dacă le formulăm, fiecare dintre noi, vom vedea că sînt, de fapt, același lucru cu răspunsul lui Rubio. Așadar, pentru ce ne-am sacrifica viețile? Pentru copiii mei – vor spune părinții. Pentru părinții mei – ar putea spune copiii. Pentru frații și surorile mele – ar spune frații și surorile. Pentru prietenul meu cel mai bun – ar spune prietenul cel bun. Pentru credința mea – ar spune adevăratul credincios. Pentru idealul libertății – ar spune frumosul idealist. Dar ce sînt toate acestea, puse împreună: familia, prietenii, credința, ideea noastră de libertate? Sînt însăși civilizația noastră, tradiția noastră și viitorul nostru. „Armatele luptă pentru oameni”. Imediat după această propoziție, sectretarul de stat american formulează o alta: „Armatele luptă pentru națiune”. Pentru unii, frazele sînt echivalente. Oamenii trăiesc adunați într-un corp politic numit „națiune”, ceea ce le determină identitatea și nu numai. Pentru alții, a doua frază este o manipulare ideologică a primeia. Acestora, cînd spui națiune, le sună a naționalism. Ciudat este că, pentru aceiași, cînd spui comunitate nu le sună a comunism.
Și aș mai adăuga un gînd: fiind atît de importantă valoarea pentru care lupți, pe care o aperi „chiar cu prețul veții”, aceasta nu rămîne un motiv detașat de ființa luptătorului. Dimpotrivă, devine un aliat, devine inspirație, dă putere și mobilizează resursele de rezistență și sacrificiu ultim. Lupți cu adevărat, gata să-ți dai viața în această luptă, nu pentru ceva ce rămîne acasă cînd tu te duci pe front, ci pentru ceva ce merge cu tine oriunde ai fi pe lume. Or, asta este chiar identitatea ta. Nu lupți pentru alții, lupți pentru tine – acest „tu” care se vădește numai oglindindu-se în alții asemenea ție: națiunea ta.
