Excursiile în Bucegi mi s-au mai rărit, dar, cu cît mai rare, cu atît mai pline de bucuria revederii naturii lor. În minte, unele locuri și lucruri mi-au rămas așa cum le-am văzut primele dăți, în vremea copilăriei, și noutățile mă surprind de fiecare dată. Astăzi, zonele mai populare, de la Babele, Omu sau Peștera, sînt pline de turiști echipați modern (de la Decathlon, de obicei), cu rucsacuri suple și viu colorate în spate, bocanci la modă în picioare și bețe telescopice în mîini. Îmi aduc aminte cum arătau rucsacurile de odinioară, toate kaki din pînză tare, în vreme ce bocancii erau greoi, din piele, iar bețele, folosite mai mult pentru apărare de cîinii de la stîne decît pentru sprijin, erau de fapt niște bîte cioplite din lemn, dacă nu chiar nuiele culese de pe jos, de prin pădure.
Mulțimea turiștilor e îmbucurătoare, mai ales că, în general, par oameni foarte civilizați și obișnuiți cu regulile muntelui. Mai apar desigur și așa-numiții pantofari, sau paltonari, sau șoșonari, spuneți-le cum vreți, dar, evident, au dispărut indivizii care băteau munții cu casetofonul pe umăr dat la maximum. E reconfortant să vezi că mulți drumeți au părul alb și e interesant de observat că, deși întotdeauna a existat un procent de străini care ne vizitau Carpații, acum par să fie mai mulți ca niciodată. Auzi o mulțime de limbi, nu doar engleză sau maghiară, ceea ce n-ar fi foarte de mirare, ci și franceză, cehă, polonă, germană sau chiar limbi nordice. În fine, Europa își face simțită prezența. Cea mai nostimă întîlnire a fost cu o doamnă de vreo 75 de ani, zîmbitoare, cu o mică pălărioară pe cap, care ne-a întrebat, cu un accent englezesc autentic, cît mai e pînă la Babele. Știa ea bine, că de acolo și plecase, pe drum spre vîrful Omu, iar acum se întorcea la telecabină, dar se vede că, așa singură cum era, îi făcea plăcere să mai vorbească cu alții și să se mai asigure. Mi-a venit să închei răspunsul adresîndu-i-mă cu Miss Marple, dar m-am abținut.
Pe potecile mai puțin populare, drumeții se împuținează considerabil. Liniștea crestelor înalte și a căldărilor glaciare e tuburată doar de vîjîitul rafalelor de vînt sau de croncănitul sporadic al cîte unui corb. Capre negre încă mai pot fi văzute păscînd pe pajiștile de prin valea Mălăieștilor, la fel ca acum cîteva decenii. Nu întîmplător, acolo e traseul care se numește Brîna Caprelor.
După o istorie complicată, distrusă de mai multe ori de incendii și avalanșe, cabana Mălăiești e din nou reconstruită de aproape douăzeci de ani și funcționează non-stop și vara, și iarna, spre lauda celor care o întrețin, în condițiile în care acolo nu există o sursă permanentă de apă, iar aprovizionarea se poate face doar cu calul, pe poteca dinspre Rîșnov. Se poate dormi și mînca acolo, în condiții de cabană, așa cum sînt ele cunoscute montaniarzilor.
Traseul de pe Hornul Mare, spre vîrful Omu, a fost recent „reabilitat”, după cum e scris pe un panou, cu sponsorizarea mai multor firme românești și străine. De fapt, au fost puse niște lanțuri noi.
În sfîrșit, la cabana Omu poți bea același ceai tradițional, pe care mulți îl știu încă de dinainte de Revoluție, foarte bine îndulcit, acrit cu lămîie și cu puțin rom adăugat. E cea mai revigorantă băutură din lume, în condițiile în care acolo ajungi mereu după urcuș și mereu însetat. Cabanierii de azi, însă, arată cu totul altfel decît aceia de demult. Se asortează mai degrabă cu turiștii, avînd tunsori la modă, ochelari fini și polare fleece.
În mica și neschimbata sală de mese, am dat de niște oameni despre care, la prima vedere, n-am știut bine ce să cred. Turiști nu păreau să fie, aveau figuri prea aspre ca să umble pe acolo de plăcere. Purtau totuși cămăși de bumbac în carouri colorate, asemeni exploratorilor sau drumeților împătimiți, pantaloni de trekking, cu buzunare și fermoare, cumpărați de la Decathlon, și ghete de același soi. Masa din fața lor era plină de cutii de bere și de smartphone-uri (vreo două de fiecare). Trecuseră de o vîrstă și nici însemne specifice salvamontiștilor nu aveau. Am înțeles abia cînd am văzut cîinele mare cu jujeu la gît, care dădea tîrcoale pe la intrare, părînd să-i aștepte. Erau trei ciobani. Miorița modernă? Era un fel de șuetă. Pe unul l-am auzit informîndu-și tovarășii că un anume individ spusese despre ei că sînt primitivi. Un al doilea i-a răspuns spontan că omul chiar avea dreptate: „Păi ce, nu sîntem primitivi? Noi primim la stînă pe toată lumea. Sîntem chiar foarte primitivi“.
M-am mirat ca în celebrul cîntec: unde-s șubele, unde-s clopurile, brîul și bîtele ciobanilor... de odinioară? Bîtele lor lungi erau pe undeva pe afară. Mi-am adus aminte de discuția reprodusă în Dilema, acum mai bine de treizeci de ani, pe care am avut-o cu un cioban de pe muntele Lolaia din Retezat. Îmi spunea că știe ora după avioane. În funcție de locul unde apărea un avion pe cer, luînd ca reper vîrfurile și crestele munților din jur, știa că e cursa de Timișoara, de Oradea sau Arad și, cunoscînd orele acelor zboruri, știa implicit și cît e ceasul. Astăzi, nu doar că ciobanii văd oricînd ora exactă la telefon, dar există aplicații pe care oricine poate vedea, pe același ecran al telefonului, și ce curse zboară pe deasupra sa. Ba chiar află și tipul avionului. Surpriza e că nu mai e vorba doar de banalele curse interne. Majoritatea nu sînt avioane care au decolat sau aterizează local. Traiectoriile se succed într-un mod răsunător, cam așa: Dubai – Frankfurt, Baku – Paris, Karachi – Amsterdam, Shanghai – Londra. Toate astea zboară pe culoare din apropierea Bucegilor... Cei trei ciobani de la Omu poate că nu știu neapărat și avioanele, dar, la un moment dat, se ridică de la masă, plătesc și, cu vocile lor groase, își iau rămas bun de la cabanieri cu formula: „Salutări de la barosanii din Bucegi!”.
