Cartea publicată de Bogdan Iancu la Editura Hamangiu la sfîrșitul anului 2025 este o probă de maturitate de care teoria dreptului public din România avea nevoie. În societățile democratice, dreptul constituțional este coloana vertebrală a sistemului de drept. Rod al teoriei politice moderne, dezvoltate timp de peste trei secole, dreptul constituțional, în ambele sale dimensiuni, ca sistem normativ și ca știință juridică, nu poate fi înțeles doar dintr-o perspectivă pozitivistă. Sintagma democrație constituțională, prezentă și în primul articol al Constituției României, în varianta revizuită în 2003, dă seama atît de legătura dintre legile fundamentale și ideile politice care le-au generat, cît și de situarea într-un anumit context, cu determinații istorice, geografice, sociale, economice și politice.
De la bun început, analizînd constituționalismul românesc, pentru a pune în lumină perioadele de continuitate și momentele de ruptură, autorul alege două repere metodologice, pe care le urmează consecvent. Mai întîi, raportul dintre centru și periferie, cu o configurație mereu schimbătoare, trimite atît la ideea lovinesciană a sincronismului, cît și la ideea aculturației, rafinată de Neagu Djuvara în lucrările sale de filosofie a istoriei. Prin acest reper metodologic, Bogdan Iancu explică iradierea ideilor iluministe din centrul occidental către periferia dunăreană, persistența votului cenzitar în perioada de circulație a elitelor și dinamica procesului de integrare europeană prin preluarea acquis-ului comunitar. Apoi, constituția normativă, care cuprinde imaginea ideală a organizării politice a comunității, este asociată constituției materiale, concept de sociologie constituțională, care desemnează „cadrele contextuale în care normele operează”, adică, în altă formulare, „determinările sistemice, contextuale, care generează anumite norme, practici și discursuri constituționale, formale sau informale (sau care, dimpotrivă, le limitează)”.
De la primul proiect constituțional, prezentat domnitorului Ioniță Sandu Sturdza în 1822, trecînd prin Regulamentele Organice și Proclamația de la Izlaz, pînă la Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat de Cuza în 1864 pentru a-și impune reformele (în primul rînd, reforma agrară), ideile iluministe au inspirat idealul constituției normative într-un context încă foarte îndepărtat de acest ideal. Dar, oricît de mare ar fi fost această distanță, circulația ideilor iluministe, prefigurarea primelor norme constituționale, Unirea Principatelor Române și reformele lui Cuza sînt argumente care demonstrează, deopotrivă, atît schimbarea contextului pentru a face posibilă asumarea acestui ideal normativ, cît și forța transformatoare a acestui ideal, odată asumat. În răspăr cu unele opinii din istoriografie, autorul examinează cu rigoare rece configurația și funcționarea sistemului politic sub imperiul primei constituții normative propriu-zise, cea adoptată din 1866. Votul cenzitar a permis o anumită coerență a guvernării, prin stabilitatea partidelor – cel conservator și cel liberal – și prin abilitatea lui Carol I de a opera instrumentul „rotativei” la putere. Dar, dincolo de asigurarea predictibilității alternanței la guvernare, „(r)egele nu avea o putere reală de a gestiona faliile care generau atît decalajele de modernizare (formele fără fond), cît și instrumentalismul în utilizarea selectivă și distorsionată a formelor pentru a perpetua un fond constitutiv premodern”, iar contradicțiile dintre constituția normativă și constituția materială, „exprimînd o stare generalizată de autoritarism structural și continuitate neo-feudală, relevă, la rîndul lor, marginalitatea șefului statului în interiorul sistemului”.
La fel de severă este și examinarea Constituției din 1923 și a peisajului politic generat de votul universal, în condițiile în care Marea Unire a creat, prin împlinirea unei aspirații naționale, și multe provocări, între care multiplicarea minorităților etnice și religioase, conflictele de legi în timp și spațiu, diversitatea culturală și discrepanțele de dezvoltare economică. Dar părerea comună că regele Carol al II-lea a pus capăt democrației constituționale în 1938 i se pare autorului un clișeu, pentru că, fără a contesta caracterul autoritar al regimului carlist, elemente de autoritarism structural au existat și anterior, generate nu de monarhie, oricare ar fi fost regele, ci de partidele politice, în primul rînd de Partidul Liberal. Încercarea de demontare a acestui clișeu este numai parțial îndreptățită, autoritarismul lui Carol al II-lea fiind exprimat atît prin înlocuirea Constituției din 1923 cu una care prelua normativ atribuții regale nedemocratice, cît și prin retorica personalizată și faldurile ceremoniale care au rămas întotdeauna străine liberalilor. O justificare a regimului autoritar carlist poate fi găsită mai degrabă în geopolitica europeană dominată de regimuri politice totalitare, în Est și în Vest.
Capitolele dedicate Constituției din 1991, revizuirii acesteia din 2003 și deciziilor Curții Constituționale de la sfîrșitul anului 2024 și de la începutul anului 2025 sînt cele mai incitante intelectual. Sursele bibliografice în română, franceză și engleză, utilizate în întreaga argumentație, vădesc lejeritatea cu care autorul se mișcă în peisajul doctrinar al constituționalismului și al sociologiei constituționale, în mod sincron cu ultimele idei și teorii din aceste domenii. Solida utilare intelectuală este eficientă mai ales în interpretarea originală și pertinentă a „întîmplărilor” constituționale din anii 2024 și 2025, plecînd de la așa-numita „Lecție a Weimarului”, regîndită în termeni noi, și de la conceptul de democrație militantă individuală, aplicat la realitatea românească. Îndemnul la lectura cărții ar trebui urmat cel puțin pentru a evalua o variantă coerentă de descifrare a acestei realități.
Mefiența cu care este privită orice constituție normativă, pentru că nu este un panaceu, ar putea fi îmblînzită. Totuși, după două secole de constituționalism, de continuități și rupturi, România, ca și celelalte țări care și-au asumat regimul politic al democrației constituționale, are șansa, mereu reînnoită, de a apropia constituția materială de idealul normativ. Altfel, Bogdan Iancu concluzionează cu temei: este nevoie de investiții în educație, de meritocrație, de primenirea elitelor nu oligarhic, ci prin muncă, prin caracter și inteligență; este nevoie de „asigurarea solidarității minimale care aduce omogenitatea socio-economică, infrastructura publică de uz general”.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
