Ce ni s-a întîmplat

Ce era să ni se întîmple, bănuim. Dar ce ni s-a întîmplat, știm. Am fost salvați printr-un abuz de care a fost nevoie pentru că atunci cînd puteau fi opriți fără nici o nevoie nu au fost opriți.

Bineînțeles că puteau fi opriți de mult. Cu legea în mînă, înainte să producă atîta instabilitate și să arunce societatea românească într-o tensiune pe care nu o mai cunoscuserăm de decenii, puteau fi opriți. Puteau fi opriți înainte de a obține trei-patru milioane de adepți. Puteau fi opriți înainte ca potențialul lor de radicalizare să fie realizat.

Atunci, acum patru sau cinci ani, puteau fi opriți pur și simplu prin răspunsul adecvat. Răspunsul trebuia să vină în primul rînd de la politicieni și, apoi, din societate. Politicienii au tăcut. Iar societatea, cînd nu i-a tratat cu superioritate sastisit liberală, a răspuns cu lozinci din broșurile UE discursului lor simplu, înflăcărat, pasional. Un discurs idiot, fără îndoială, dar viu și foarte bine adaptat neliniștilor reale ale oamenilor. Cu acest discurs au putut ușor convinge, pentru că sastiseala liberală e leneșă, se dă cu trotineta și crede că nimic nu e mai important pe lume decît parteneriatul civil, iar lozincile UE, chiar dacă spun adevărul, sînt carton mestecat. Ei vorbeau înflăcărat, cu pasiune, la limita fanatismului despre țară și neam, pe cînd liberalii se strîmbau la auzul acestor cuvinte; ei vorbeau despre familie și credință, pe cînd liberalii făceau fețe-fețe ca să fie corecți politic; ei vorbeau despre România, pe cînd liberalii cereau „o țară ca afară, nene”. Războiul vorbelor l-au cîștigat ei, pentru că cei care li s-au opus au fost slabi și inadecvați, cînd nu au fost pur și simplu tăcuți.

Dar puteau fi opriți și mai recent, în momentul înscrierii în cursa electorală. Cu legea în mînă. Dacă lumea românească nu a fost în stare să le aneantizeze vorbăria, statul ar fi putut să le blocheze ascensiunea electorală aplicînd legea și nimic mai mult. Doar că cei care veghează la siguranța României sînt preocupați de afacerile lor pitite și de pensia gigantică ce vine repede-repede. Zece ani sub cel mai iresponsabil și nesimțit președinte de la Ceaușescu încoace au șubrezit sistemul de securitate națională al țării. În societate se plămădea un monstru. Nici măcar în secret. În văzul lumii. Pe platformele astea de pe Internet, unde toată lumea stă de dimineața pînă seara, cu sprijin putinist creștea un monstru antinațional. Nici o reacție. Monstrul a fost validat ca un competitor electoral firesc, care nu ridică probleme. Îmbrăcat în haine de oaie, lupul.

În fine, a venit ceasul al 12-lea. Imediat după primul tur al prezidențialelor, s-au aflat grozăvii. Cam toată lumea cît de cît conștientă pe ce lume trăim știa că ascensiunea lui Georgescu e suspectă, că Rusia își vîră coada otrăvitoare, că sistemul de securitate al țării e corupt și moale, că se învîrt bani grei îndărătul platformelor media, că partidele sînt incapabile să apere democrația și liderii lor sînt nepotriviți vremurilor. Dar dovezi și confirmări oficiale clare au venit doar după turul I al prezidențialelor. Relativ la alegerile prezidențiale, Curtea Constituțională putea opri imediat procesul evident viciat. Nu a făcut-o. A validat turul I. Și cînd grozăvia se vădea, cînd era clar că, pe fondul tuturor lucrurilor întîmplate în România politică a ultimilor zece ani, monstrul va cîștiga, Curtea a anulat tot procesul electoral, inclusiv turul I pe care îl validase cu cîteva zile înainte. Era al 13-lea ceas. A fost o bîlbă? Da. A fost un abuz? Poate. A fost inacceptabil? Cu siguranță. După cum inacceptabil a fost tot comportamentul politic și instituțional al României față de creșterea acestei mișcări antinaționale.

În fine, am un cuvînt pentru cei care critică Curtea Constituțională pentru decizia de a anula alegerile prezidențiale pe motiv că este contrară principiilor democratice. Unii dintre acești critici sînt chiar cei care urăsc profund democrația liberală – nu sînt nici primii și nici ultimii care încearcă să ucidă democrația cu armele ei. Dar sînt și critici realmente atașați ideii democratice și statului de drept. Lor, mai ales, le vorbesc acum. Unul dintre cele mai bune filme despre democrație pe care le-am văzut este Lincoln, realizat de Steven Spielberg în 2012, cu un Daniel Day-Lewis genial în rolul președintelui Abraham Lincoln. Așteptînd finalul deja previzibil al Războiului Civil, președintele Lincoln se gîndește că trebuie să se grăbească să treacă prin Congres cel de-al 13-lea amendament al Constituției SUA, prin care urma să fie abolită sclavia. Cu doi ani înainte, Lincoln emisese Proclamația prin care elibera sclavii din statele confederate, dar se temea că instanțele de judecată o vor anula și că, revenite în Congres, statele secesioniste o vor îngropa definitiv. Așa că se angajează în procesul laborios și complicat al amendării Constituției. Presat de timp și de fel de fel de decizii politice, inclusiv de aceea de a face cît mai repede pace cu confederații cărora trebuia să le dea unele concesii deși era clar că pierdeau războiul, Abraham Lincoln a manevrat politic între facțiunile propriului său partid, dar tot mai avea nevoie de voturi pentru a trece amendamentul. Partizanii săi din Congres s-au decis să abordeze congresmeni din partidul de opoziție pentru a-i aduce de partea amendamentului, țintindu-i pe cei pe care-i știau, politicește, mai vulnerabili. În final, mai trebuiau cîteva voturi, timpul trecea, momentul oportun pentru vot se apropia de sfîrșit și republicanii lui Lincoln au decis să recurgă la corupție. Lincoln, un exemplu de cinste și de curățenie morală de-a dreptul ireal pentru politica de azi, s-a opus categoric să dea bani celor din opoziție pentru a vota amendamentul, dar a acceptat să dea democraților dispuși să-și tranzacționeze votul funcții de conducere în diverse structuri federale, unde aceștia urmau să-și rotunjească binișor veniturile. În final, jocurile au fost făcute, s-a bătut palma, socotelile au ieșit bine și amendamentul a trecut. În film, Thaddeus Stevens, liderul republicanilor loiali lui Lincoln din Congres, inimos partizan al aboliționismului, meditează după votul final: „Și astfel, cea mai importantă lege a întregului secol al XIX-lea a fost adoptată prin corupție, cu sprijinul și chiar cu complicitatea celui mai curat om din America”. Una dintre cele mai importante legi ale libertății, pilon fundamental al actului constitutiv al republicii care se definește drept „țara libertății” și care va deveni liderul și promotorul libertății și democrației în lume, a fost adoptată prin corupție. Asta spune ceva important, chiar dacă greu de acceptat, și despre modul în care democrația se păstrează și despre felul în care libertatea se protejează.

Cam asta ni s-a întîmplat. Neplăcut și îngrijorător. Dar un nimic față de ceea ce ar fi putut să ni se întîmple.