O vorbă americană, dragă lui Ronald Reagan, spune că toate marile schimbări încep de la o cină în familie. Ce voia să spună marele și, din păcate, din cîte se vede, irepetabilul președinte american este că temeiul oricărei schimbări cu mare impact este o mică comunitate care decide să schimbe lumea pe baza valorilor care o unesc. Cu vreo două mii de ani înainte ca Reagan să spună aceste vorbe, pregătind complotul împotriva lui Iulius Cezar, Brutus și-ar fi testat discret prietenii pentru a vedea cu cine să conspire, deschizînd, cu fiecare în parte, discuții filozofice pe teme de actualitate. Începea, se spune, cu tema „Ce are de făcut un om înțelept într-un regim tot mai autoritar?” și ajungea să tatoneze părerea interlocutorilor despre războiul civil. Marcus Favonius și Titus Statilius au fost excluși din planul lui Brutus, pentru că, deși erau prieteni, tovarăși de idei și indiscutabil inamici ai lui Cezar, au răspuns că nimic nu e mai rău decît un război civil și că un om înțelept nu se expune în vremuri de tiranie, căci a-ți risca viața pentru prostime este cu adevărat o prostie. Cînd, însă, i-a venit rîndul lui Pacuvius Labeo să fie provocat la această conversație, răspunsul a fost pe placul lui Brutus. Labeo a fost de părere că un om înțelept trebuie să fie gata să riște, să se expună ca să elimine un tiran, iar Brutus l-a adus în conspirație.
Povestea aceasta, spusă de Plutarh, arată multe despre lumea antică romană, dar are și un ecou în lumea noastră. Un ecou în acord cu vorba americană. Pe lîngă sugestia că disponibilitatea de a adera la un grup, de orice fel ar fi el, trebuie testată nu prin motivațiile particulare ale adeziunii, ci prin convergența de viziuni despre lume dovedită prin reacții comune la provocările zilei, modul în care Brutus și-a recrutat tovarășii de conspirație mai spune ceva: loialitatea față de grup nu are nici o legătură cu loialitatea față de o persoană sau alta din grup, fie ea chiar și liderul grupului. Ba chiar o anumită vorbă spune că nu e bine să amesteci lucrurile: cercul profesional cu cercul prietenilor, cercul rudelor cu cercul de afaceri, cercul intelectual cu cercul afectiv etc. Loialitatea pentru un grup este asigurată de împărtășirea ideilor care aduc laolaltă grupul.
Spun această poveste pentru că, mai mult ca niciodată, în această perioadă, România are nevoie de întovărășiri, are nevoie ca oamenii din societatea românească să se strîngă în grupuri și să înceapă să facă politică. Nu doar să comenteze, să înjure și să plece fiecare acasă. E nevoie ca politica să înceapă să fie făcută și de alții decît de acești politicieni. Nu mai e cazul să descriu clasa politică actuală. Nu mai e cazul să explic de ce avem nevoie de înlocuirea completă a garniturii de politicieni care ne conduc azi.
Așadar, societatea românească este chemată să livreze noile formule politice ale României. Putem să facem acest lucru dacă ne adunăm în jurul unor idei despre cum trebuie să continuăm, ca țară. Despre asta e vorba, de fapt, în mica poveste antică de la începutul acestui articol. Este momentul ca toți cei care au viziuni similare despre viitorul nostru comun să se strîngă în grupurile lor, să formuleze alternativele și să înfrunte politic establishment-ul.
Există trei mari piedici, însă. Prima – sila. Orice român care a urmărit cît de cît atent spectacolul politic al României din ultimele decenii a văzut calomnii, insulte și amenințări, răutate, violență verbală, răzbunare, sforării, bune intenții, de nu chiar bune acțiuni, sabotate cu ticăloșie și a văzut cum hoții și nesimțiții prevalează cu tupeu. Totul prin mijlocirea presei care nu este cu absolut nimic mai bună decît politica despre care scrie sau vorbește. Politica este corupție în sens moral și corupție în sens penal. Nici un om cît de cît decent nu vrea să se amestece în așa ceva, iar dacă intră în această lume politică dintr-un motiv sau altul, iese repede. A doua – teama. Dacă nu ești un neisprăvit (cum sînt mai toți dintre cei care fac din politică o carieră în ziua de azi), atunci ai o afacere a ta, o familie, o responsabilitate. Intrarea în politică în România îți aduce mulți inamici pe care nici nu-i bănuiești. Acești inamici sînt, uneori, oameni cu ceva putere și, cum trăim în țara samavolniciei și a bunului plac, a abuzului și a șmecheriei, te poți trezi cu reacții care îți periclitează afacerea, locul de muncă, echilibrul vieții, al tău și al familiei tale. Pentru simplul fapt că faci politică, simți că riști tot ce ai obținut nu altfel decît prin munca ta. Adaug aici și reticența mediului social general față de politică. Atunci cînd faci politică, trebuie să faci mai multe hîrtii la bancă, trebuie să dai mai multe explicații în formulare (care nu știi niciodată sub ochiul cui ajung și ce decizie pot genera), trebuie să informezi și să previi pe unii din jur „atenție, eu fac politică”, ca și cum ai fi radioactiv. A treia – disponibilitatea. Politica este o îndeletnicire de 24 de ore din 24, de 7 zile din 7. Cei mai mulți oameni de ispravă nu au un asemenea aranjament de viață încît să o poată face. Cei mai mulți oameni de ispravă trebuie să muncească pe mai departe pentru viețile lor, pentru familiile lor.
E interesant felul în care politicienii de cursă lungă și-au securizat teritoriul murdărindu-l. Ce poate să țină un om decent într-un asemenea loc? Pe lîngă conștiința că, uneori, ca să nu se întindă mizeria și peste curtea ta, mică sau mare, pe care te străduiești cum poți să o ții curată, trebuie să intri în spațiile insalubre, mai e ceva. Credința în ideile tale, în viziunea ta despre cum trebuie organizată țara și, mai ales, sentimentul urgenței. Nu trăim vremuri normale, în care politicianul e cu ale lui și noi cu ale noastre. Politicienii nu-și fac datoria și ne pun pe toți în pericol. E cazul să ne apărăm. E cazul să facem noi politica de care ei nu sînt în stare. Primul pas: să ne strîngem în jurul ideilor. Ce părere aveți despre modul în care un om înțelept trebuie să se comporte într-o țară ca România de azi?
