Am participat recent la o conferință în care s-a discutat mult despre războiul hibrid prin care trecem, despre propaganda pro-putinistă și anti-occidentală teribilă care infestează mințile și inimile oamenilor prin social media. Mai toți participanții păreau determinați să identifice metodele prin care trebuie contracarată această propagandă și mai toți păreau a înclina spre varianta opririi tehnice a vectorilor de răspîndire (boți, site-uri, conturi etc.). Or – păreau iarăși a fi toți de acord –, statul trebuie să asume curajos acest efort major, căci numai statul are bugetul și legea de partea sa ca să intervină eficient, avînd grijă să nu suprime, totuși, dreptul fundamental la liberă exprimare și dreptul fundamental de a fi informat. Sigur, și societatea civilă trebuie să se implice, dar statul trebuie să fie dirijorul efortului. Nu neg importanța acestor idei și nu discut validitatea lor. Ce cred, însă, este că un discurs poate fi combătut cu adevărat doar cu un alt discurs și nu cu tăierea sonorului. Dacă propaganda pro-rusă, georgistă, încearcă să convingă și, iată, chiar sînt convingători cu ceea ce spun, atunci pe terenul convingerilor trebuie să reacționăm, nu în servere. Să ne aducem aminte de istorie.
Pe la jumătatea anilor 1950, regimul comunist a constat că cel mai puternic inamic al propriei propagande era postul de radio Europa Liberă. Pe lîngă încercările de sabotaj (inclusiv prin asasinat) îndreptate împotriva postului, regimul a cheltuit sume imense pentru a bruia transmisiile. Din stații de bruiaj răspîndite peste tot în fostul lagăr socialist, inclusiv în România, se ridicau seară de seară ziduri de unde menite să frîngă frecvențele captate de aparatele de radio ale milioanelor de cetățeni din România. Vocile de la Europa Liberă se auzeau printre bufnituri, pocnituri și șuierături, erau distorsionate la un moment dat pînă la inaudibil. Credeți că ascultătorul oprea aparatul de radio? Poate că pe asta miza regimul. În realitate, ascultătorul trecea repede cu cursorul fie pe o altă lungime de undă a postului, fie încerca, cu mișcări fine, o repoziționare pe aceeași lungime de undă cît să audă din nou ce se spunea. În pofida efortului uriaș de bruiaj, postul tot se prindea, iar ceea ce se spunea la Europa Liberă tot se afla. În cele din urmă, regimul de la București și apoi chiar și cel de la Moscova au renunțat la bruiaj din rațiuni bugetare: mult prea scump și efect nul.
Sigur, atunci, cei bruiați erau cei buni, iar cei care bruiau erau cei răi. Acum e invers, dar efectul va fi același și vom păți la fel. După ce vom cheltui sume enorme ca să vînăm boții și conturile fantomatice, vom constata că mesajul acestor boți și conturi tot ajunge la destinatarii propagandei. Adaug în plus și firescul efect psihologic al reprimării: „Aha, deci statul oprește difuzarea acestei informații pentru că nu-i convine, se spune ceva adevăr neconvenabil și chiar periculos pentru stat – ia să vedem noi ce vor politicienii de la putere să ne ascundă”.
Cum spuneam, eu cred că cea mai bună cale de a combate propaganda pro-putinistă în România este să vorbești deschis, direct, privind oamenii în ochi, cu cei pe care această propagandă îi țintește. Este, sigur, greu să vorbești cu cei convinși. Nimic mai dificil decît să faci un om să creadă invers decît crede. Poate că este ceva mai ușor să vorbești cu cei pe care această propagandă i-a pus pe gînduri, nu i-a convins, dar i-a tulburat deja. Însă, în orice caz, esențial este ca noi, cei care credem că pro-putinismul și anti-occidentalismul sînt rele, trebuie să vorbim, privindu-i în ochi, cu cei care cred contrariul sau măcar se îndoiesc de noi. De ce zic „privindu-i în ochi”? Pentru că deocamdată îi detestăm, îi disprețuim, îi ocolim sau, cînd dăm de ei, devenim agresivi. Desigur, pe motiv că și ei sînt așa cu noi. Efortul ar trebui să nu fie neapărat acela de plăti contra-hackeri, cît acela de a coborî la nivelul cel mai profund și autentic al unei sensibilități populare exacerbate prin care intră, în comunitatea noastră, idei de acest gen. Cred că acest nivel profund al sensibilității la care noi, pro-occidentalii, nu am ajuns este acel strat al românismului ca numitor comun care ne leagă unii de alții, aici și acum. Discursul pro-occidental din România nu doar că ignoră, dar disprețuiește acest tip de sensibilitate populară nu de ieri, de azi.
Cînd, spre finalul anilor ’90, mișcarea lui Vadim Tudor prinsese avînt, unii analiști se întrebau pe bună dreptate de ce participanții la disputa politică și propagandistică din epocă au lăsat tema națională neocupată și au permis unui fost lingău al Elenei Ceaușescu, cu gură mare și spurcată, mediocru și semidoct cît să pară proștilor un veritabil deștept, să zburde cum vrea pe terenul sentimentului național. Oare nu erau mult mai legitimi să vorbească despre națiune, popor, tradiție, apartenență la o anume istorie oameni precum Corneliu Coposu – urmaș direct al lui Iuliu Maniu? Deținuții politici anticomuniști, disidenții, oamenii care nu pactizaseră cu un regim profund antinațional nu ar fi fost ei mult mai legitimi și mai credibili să vorbească despre patriotism? Cu o stranie reticență, explicabilă desigur în acea epocă, acești oameni au preferat discursul pro-european. I-a fost ușor unui Vadim Tudor, demagog de mare calibru, să preia o temă ocolită de cei care ar fi fost cu adevărat legitimați să o abordeze și să o contrapună temelor pro-europene. Cum de a ajuns să se răspîndească prejudecata că un patriot român este un anti-occidental și că un pro-occidental este un antiromân?
În ultimii 10-20 de ani asist neputincios și frustrat la o mare operațiune de trișerie intelectuală cu grave consecințe. Conservatorismul a fost preluat de derbedei ideologici. Mai întîi, ideologizarea conservatorismului (azi îi zice „suveranism”) este în sine o înșelătorie. Încă Burke ne învață că ceea ce numim conservatorism este o atitudine de viață și nu un manifest politic, un mod de a fi în lume, nu un scop politic. „Conservatorii” de azi sînt tot ceea ce se opune conservatorismului ca mod de a fi în lume: agresivi, frustrați, zgomotoși, dispuși să ia cu asalt instituții și să reprime oameni. Nimic mai străin conservatorului decît spiritul revoluționar, insurgent, incendiar, dar toți „conservatorii” noștri par a fi apucați de streche.
Ei bine, sesizînd că drumul spre sufletul națiunii e liber – căci „ceilalți” au alergie la cuvîntul „națiune”, dar nu la realitatea pe care o desemnează –, demagogii au preluat spațiul și s-au livrat, cu el, anti-occidentalismului și, mai nou, putinismului. Recuperarea acestui drum, vorbind clar despre familie (da, tradițională!), despre țară și patriotism, despre credința creștină, despre momentele mărețe și oamenii glorioși ai istoriei noastre este de datoria oricui vrea să oprească avansul putinismului în România, mai ales că aceste teme nu sînt deloc anti- ori ne-europene. Putinismul seamănă trădarea în mintea oamenilor și, așa cum nu trebuie lăsat să facă ce vrea în Ucraina, nu trebuie lăsat să facă ce vrea în sufletul națiunii.
