Mi-e tot mai clar că această așa-zisă reformă este, în realitate, un hei-rup generalizat pentru a salva un deficit bugetar. Zisul Pachet 2 dovedește pe deplin că intenția reformatoare este superficială și conjuncturală. Cred că acest deficit va fi acoperit, în mod real, adică vorbind despre bani peșin, din buzunarul contribuabilului, fie el persoană fizică sau juridică. Sînt și vor fi introduse mecanisme fiscale directe, dar și indirecte, care aparent nu vizează direct buzunarul cetățeanului sau firmei, dar tot de acolo vor fi, în mod real, plătite (cum ar fi creșterile de taxe pentru anumite industrii care par îndepărtate de raftul de unde cumpără omul, dar nu e chiar așa, și care vor duce creșterile de taxe în prețuri, prin rostogoliri succesive între industrii, spre consumatorul final). Din buzunarul contribuabilului vor fi scoși mai mulți bani decît pînă acum. Asta, pe de o parte.
În ceea ce privește statul, adică administrația și companiile pe care statul le deține majoritar, reducerile de cheltuieli vor fi mai ales contabile, fente de registru, făcute din pix, cu efect real zero, dar efect contabil bun.
Ideea că reduci cheltuielile reducînd activitatea este brutală, primitivă chiar, dar și corectă. Doar că Guvernul trebuie să facă reforme care să relanseze activitatea, s-o facă mai productivă, nu să reducă cheltuielile prin reducerea activității. Ceea ce așteptăm de la Guvern este să reducă deficitul nu prin tăiere, ci prin reformă. În orice caz, combinînd banii de la popor și fentele de registre, plus răbdarea unei Uniuni Europene care numai de incapacități de plată nu mai are nevoie acum, cred vom ieși, cît de cît, la liman. Doar că asta nu e reformă.
Nu cred că există român cu scaun la cap care să nu înțeleagă că situația României este, economic, gravă și că suma limitelor și apucăturilor politicienilor consacrați o agravează și mai mult. Este de domeniul evidenței că, vorba românească, nu mai merge așa. Și, de data asta, nu mai merge așa înseamnă clar și precis că nu mai merge cu acești lideri naționali și nici cu sistemele partidelor care i-au propulsat în vîrf. Se simte nevoia unei reforme profunde. O reformă profundă înseamnă schimbări instituționale și de atitudine cu iz radical. Nu mai sîntem în situația în care înlocuirea cuiva cu altcineva la vîrf este suficientă. Nu mai sîntem nici în situația în care totul se poate îndrepta cu un ucaz intern transmis tuturor prin mail-ul de serviciu. Nici măcar tăierile unor privilegii cu adevărat nesimțite, pentru că nemeritate, de genul pensiilor sau indemnizațiilor unora, nu sînt suficiente pentru a redresa România. Spun asta pentru că, multă vreme, în societatea românească, reforma a echivalat fie cu înlocuirea conducătorilor unor instituții, fie cu reguli noi, potențial clarificatoare, fie cu pasagere acte de haiducie făcute să atragă ovațiile tribunelor. Nu mai merge nici așa.
Ca să realizeze o schimbare de magnitudinea celei necesare nouă acum, orice forță reformatoare are nevoie de un sprijin public pe cît de larg, pe atît de matur. Ce vreau să spun cînd vorbesc despre un sprijin real matur? Poate că e mai clar dacă precizez ce înseamnă un sprijin popular imatur. Un sprijin popular imatur este acela bazat pe sentimentul că figura încruntată a prim-ministrului, bunul său simț și decența sa – absolut reale și cu atît mai prețioase cu cît sînt rarisime în elita noastră politică –, cuplate cu supărarea sa pe costul plătit de RA-APPS pentru sticla de apă minerală de pe masa ședințelor de Guvern, sînt garanții puternice că Guvernul face reforme. Un sprijin popular imatur este acela care pleacă de la justificabila revoltă pe care o resimte orice cetățean în raport cu magistrații care cer enorm, sufocant de mult, pentru servicii submediocre, pretinzînd că sînt un fel de supracetățeni; revoltă care ne face pe toți să simțim că Guvernul are dreptate și, de aici, să credem că face reforme. În fine, sprijin imatur este și acela care te face să nu poți să atragi atenția Guvernului că nu face bine ce face sub motiv că numai ticăloșii și proștii nu înțeleg că ne trebuie reforme și dacă Guvernul zice că așa arată reformele, atunci trebuie susținut indiferent ce face.
De pildă, cineva ar trebui să strige tare în urechea Guvernului că reducerea deficitului nu înseamnă reformă sau, mai clar: România nu are nevoie de reforme ca să reducă deficitul, ci are nevoie de reforme pentru că pur și simplu nu se mai poate dezvolta altfel. Cît despre deficit, eu rămîn la observația lui Ronald Reagan: „Oamenii știu limpede că există deficit nu pentru că ei sînt impozitați prea puțin, ci pentru că statul cheltuiește prea mult”. Și precizez imediat că „prea mult” nu înseamnă o cantitate de bani, ci înseamnă o cantitate de bani degeaba, adică o cantitate de bani cheltuită de pe urma căreia nu rămîne nimic. Tot ce înseamnă stat, că sînt instituții administrative sau companii de stat sau autorități de nu știu ce fel, suferă de aceeași meteahnă: cumpără scump și de proastă calitate. Tot ce cumpără statul costă mai mult decît dacă ar cumpăra un privat și orice cumpără statul este de mai proastă calitate decît ce ar cumpăra un privat. Aceasta este esența problemei. Explicațiile le știm, de la corupție la incompetență, de la delăsare și dezinteres la lipsă de informație și neatenție. Orice reformă care ocolește această problemă nu este reformă, ci doar o gesticulație cu efect minor.
În fine, revenind la chestiunea sprijinului public pentru reforme, nu pot încheia fără să observ că, neîndoielnic mînați de bune intenții, văd în jur susținători eroici ai oricărei măsuri pe care Guvernul Bolojan o numește „reformă”. Pentru că au încredere în dl Bolojan, suportă fericiți orice le face dl Bolojan. Și eu am încredere în dl Bolojan, dar am dubii că unele dintre deciziile sale sînt bune. În jur, însă, văd oameni care suportă fericiți, cu un emoționant simțămînt al jertfei de sine, orice le impune Guvernul. Ei cred, în consecință, că cine critică, cine întreabă, cine nu e de acord sabotează reformele. Ei bine, acești oameni gata să se jertfească pe altarul reformei sînt exact susținătorii de care o reformă serioasă, profundă, nu are nevoie.
Genul de susținere a reformelor, infantil sau matur, va dicta, de fapt, adîncimea și succesul acestora. Dacă susținătorii acceptă orice, atunci și Guvernul va socoti că orice face chiar este reformă. Or, nu e deloc așa.
