Păi, să încerce. Vorba „mafiotului” Mitică Popescu, aruncată personajului jucat de Florin Călinescu, tînăr comunist care voia să-l „dea în gît” în serialul Lumini și umbre: „Încearcă! Vorba aia, încercarea moarte are...”. Să bați lovituri de departajare într-o finală de Liga Campionilor, mai ales pentru o echipă care n-a cîștigat niciodată competiția (Arsenal) împotriva deținătoarei trofeului (PSG), e ca și cum ai merge pe sîrmă între doi zgîrie-nori din New York. Și nu toată lumea e Philippe Petit. În mod evident, Eze și Gabriel n-au fost. N-au nimerit poarta. Poarta aia mare-mare care într-o asemenea situație se face mică-mică. Minusculă. Cît o gaură de șoarece. De fapt, să nu fim ipocriți cînd îi judecăm, cu toții am trăit, cred, sper, situații din acestea în viață. La un examen, la un interviu de angajare, într-un moment în care trebuia să găsim pe loc soluția corectă la o situație complicată. Cînd a trebuit, poate, să ne păstrăm demnitatea sau umanitatea cu riscul unei suferințe fizice sau al unei umilințe. Am luat cu toții, tot timpul, decizia bună, am găsit răspunsul corect? Iată, despre asta e vorba. Da, sînt oameni plătiți cu milioane, dar nu există nici un contract care să te asigure că nu greșești în astfel de momente-limită. Eze și Gabriel au fost buni în sute de alte meciuri și mii de alte faze. OK, poate mai mult Gabriel decît Eze. Și mai e o mică discuție. Trebuie să înțelegi, la alegerea celor supuși unor astfel de execuții-ghilotină, nu cine e mai tehnic, cine are glezna mai fină, ci, obligat, cine are psihicul mai tare. Arteta, excelentul antrenor al lui Arsenal, putea să facă altfel? Probabil. Pînă la urmă, vorba unui hîtru din vechime, prima condiție ca să dai gol e să tragi pe spațiul porții. Sigur, dacă mai vezi poarta.
