Am citit în urmă cu cîțiva ani cartea lui Jacob Tomsky Paturi de împrumut (Editura Publica, 2013), în care sînt scoase în relief tot felul de dedesubturi, unele dintre ele chiar mizerabile, ale industriei hoteliere americane. Autorul lucrase la mari hoteluri din New York și New Orleans și scria cu umor și în bună cunoștință de cauză despre măruntaiele acestei uriașe afaceri. Sigur, nu tot ce povestește el are neapărat un caracter general. E vorba de întîmplări care pot face sarea și piperul unei cărți, dar despre care nu aș vrea să cred că sînt chiar frecvente.
Am avut ocazia să stau în destule hoteluri americane, de categorii cuprinse între două și patru stele, plus nebunia de la Caesars Palace, din Las Vegas. Am fost în nord-est, în sud-est și în sud-vest, așa că mi-am putut contura o oarecare părere. Desigur, una găsești în hotelurile din marile orașe, alta în cele de la marginea lor, alta în moteluri și cu totul altceva la hotelurile din stațiunile de vacanță. Varietatea e foarte mare, dar și standardizarea e mare. Noi am încercat să alegem cazări cît mai decente, studiind site-urile respective și review-urile clienților. Sînt convins că există și locuri mult mai rele, mai insalubre sau mai periculoase decît cele pe care le-am experimentat, dar, bineînțeles, există și locuri cu mult mai bune și mai luxoase. Eu povestesc despre ce am văzut, în două călătorii în care am ocolit, pe cît posibil, extremele.
Iar cel puțin la acest gen de hoteluri am descoperit – cum am mai povestit, de altfel – că paturile sînt oriunde aproape toate la fel de înalte, că peste tot femeile de serviciu vîră marginile plăpumilor sub saltea la picioare în același mod, că cearceafurile sînt toate albe, că pernele sînt multe și comode, că robinetele și instalațiile de tras apa la closet sînt identice. Pe scurt, n-ai surprize inutile, decît extrem de rar. Poți avea însă bucurii speciale, cînd găsești, de exemplu, un șemineu cu lemne într-o cameră foarte cochetă dintr-o stațiune de munte, sau o mașină de spălat rufe alături de o mașină de uscat rufe în apartamentele închiriate prin Airbnb. Dar în mai toate hotelurile găsești o spălătorie de rufe automată. În camerele de peste tot, fără excepție, am găsit mașini și mese de călcat. La hotelurile de două stele ai întotdeauna un cuptor cu microunde și foarte des o chicinetă în care poți încălzi sau chiar găti ceva de mîncare. La patru stele, lucrurile astea nu se mai prea găsesc, ideea fiind, probabil, că trebuie să fii destul de bogat încît să-ți permiți să mănînci la restaurant. La Caesars Palace, luxul făcea să nu existe nici măcar o cafetieră în cameră. Erai îndrumat să cobori în cazinou, să mănînci acolo, sau să apelezi la room service. În camerele marelui hotel exista un frigider plin cu băuturi, dar la costuri foarte mari și erai avertizat că dacă iei ceva de acolo, fie și numai ca să vezi despre ce e vorba, senzorii electronici înregistrează că l-ai consumat și deci, chiar dacă-l pui la loc nedeschis, îl vei găsi pe nota de plată.
Mai e de spus că personalul e întotdeauna foarte amabil. N-am dat niciodată de mutre acre. Femeile de serviciu sînt dispuse să trăncănească și chiar au multe de povestit. De la una dintre ele, la San Francisco, am aflat, de exemplu, că aproape tot cîștigul i se ducea pe chiria apartamentului în care locuia. Era venită din Indonezia. Prefera totuși să rămînă acolo și să nu se întoarcă în țara ei, mult mai ieftină (așa cum făcuseră fiul și soțul ei), pentru a putea beneficia la un moment dat de pensia americană.
Portarii și bellboys sînt foarte politicoși, dar trebuie recompensați (cei din urmă, în special) cu bacșiș, pentru serviciile lor, așa cum bine știm și din filme. (Jacob Tomsky explică în cartea sa importanța bacșișului în industria hotelieră americană și avertizează și asupra consecințelor care te așteaptă dacă nu dai nimic omului care ți-a cărat bagajele.)
Recepționerii sînt și ei, de obicei, foarte dispuși să te ajute cu informații, deși, la marile hoteluri, acolo unde sînt aproape mereu cozi mari la check-in, nu prea mai au timp de așa ceva. Dacă pe culoarele sau prin lifturile unui hotel vezi totuși un individ foarte încruntat, mai ales în prima parte a zilei, cu siguranță e vorba de cel care controlează curățenia. Femeile de serviciu aproape că intră în panică atunci cînd tipul acesta își face apariția la etajul unde lucrează ele. De cele mai multe ori, omul respectiv poartă un costum gri, funcționăresc, are ochelari și, în mod metaforic, pantofi foarte strîmți, iar în mînă ține o listă de verificare și un pix. Peste tot pe unde am fost, curățenia era însă de-a dreptul impecabilă. Prosoapele și lenjeria se schimbă zilnic, fără excepție. Femeile de serviciu respectă o rutină, sînt anumite lucruri pe care le fac peste tot în mod automat, dar acestea sînt, de fapt, tot ce trebuie făcut. Uneori, cum am mai povestit, folosesc detergenți și alte substanțe de spălat în exces, iar în urma lor miroase a chimicale. În orice caz, ordinea desăvîrșită și standardele ridicate par a se menține cu un management sever și cu personal suficient.
Mai trebuie să adaug că, în partea de sud, chiar n-am întîlnit hotel, mic sau mare, ieftin sau scump, care să nu aibă piscină.
Marele Sheraton de lîngă aeroportul din Los Angeles e ultimul hotel în care stăm. De acolo, mergem să dăm înapoi mașina închiriată – bineînțeles, cu părere de rău –, întrebîndu-ne pe mîna cui va intra după noi așa o bestie drăguță. Ca și industria hotelieră, și industria închirierilor de mașini din America are dimensiuni colosale. În fața celor nouă terminale ale aeroportului internațional Los Angeles, aproape că nu vezi alte vehicule în afară de autobuze și microbuze, pe care sînt scrise cu litere mari numele unor firme de închirieri de mașini, multe cunoscute și din Europa. Adică majoritatea pasagerilor sînt aduși la aeroport cu autobuzul care deservește companiile la care au predat automobilele închiriate, asemeni nouă. Aceste companii au parcări enorme aflate în jurul aeroportului, de unde nu se poate ajunge pînă la terminale decît cu autobuzul.
Avionul nostru ne duce înapoi în Florida, la prietenii noștri, de unde, peste încă două zile, vom porni mai departe spre București.
