Părăsim Mammoth Lakes, cu hotelul său comod, în care ne-am bucura să petrecem o întreagă vacanță de schi, dacă n-ar fi atît de departe. Deși septembrie, afară temperatura e de doar un grad Celsius și fulguiește ușor. Ne amintim că sîntem la altitudinea Coștilei. Mai aruncăm o privire piscinei cu apă încălzită din grădină, cu oarecari frustrări. Facem un scurt ocol cu mașina pe la cîteva lacuri frumoase, cele care dau și numele locului, apoi pornim pe șoseaua care ne duce spre Death Valley. Ne pregătim pentru o schimbare majoră. Știm că de la doar un grad putem ajunge la 50 de grade Celsius, iar de la cei 2.400 de metri altitudine vom coborî pînă sub nivelul mării, în cel mai jos punct din Statele Unite. Destinația finală a zilei e Las Vegas cu miracolele lui omenești, dar pînă acolo ne așteaptă un drum de peste 600 de kilometri prin deșertul plin de minuni dumnezeiești.
Deocamdată, gonim pe un platou care coboară foarte lent, avînd în dreapta lanțul muntos Sierra Nevada (ce nume de poveste!), cu măreția amețitoare a crestelor și vîrfurilor lui stîncoase. În stînga e alt șir de munți, White Mountains, nu mai puțin impresionanți, ale căror creste sînt (cum le zice și numele) albe de zăpadă, chiar și la acest moment al anului. Trecem pe lîngă un loc istoric – Manzanar Camp, un lagăr în care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost încarcerați peste 120.000 de japonezi americani. În spatele lui se profilează uriașul vîrf Whitney, cu cei 4.421 de metri ai săi. E cel mai înalt din Statele Unite, dacă excludem vîrfurile din Alaska.
Încerc să compar cumva Sierra Nevada din California cu Alpii „noștri”. Înălțimile sînt asemănătoare. Alpii sînt mai calcaroși și au creste ceva mai „zdrențuite”. Sînt cam de două ori mai lungi și de două ori mai lați (în delimitarea lor clasică), dar Sierra Nevada creează o impresie superioară de masivitate, datorată granitelor batolitice din care sînt formați în mare parte. Sînt magnifici, iar de pe șoseaua pe care o străbatem spre sud, paralel cu ei, înlănţuirea crestelor pare fără sfîrșit (doar au peste 600 de kilometri lungime).
Atmosfera e clară, ca la munte, dar, la distanțele enorme pînă la care se poate vedea, zările îndepărtate se tulbură totuși. Știm că undeva, acolo unde joacă aburii orizontului, ar trebui să fie deșertul Mojave. De fapt, e vorba de o regiune foare mare a Statelor Unite în care sînt patru deșerturi, oarecum legate între ele: Great Basin, Mojave, Sonoran și Chihuahuan. Ultimele două se întind și în Mexic. Death Valley se află aproape de limita deșertului Mojave cu Great Basin. Munții cei înalți blochează în mare parte precipitațiile care vin dinspre Pacific. De altfel, americanii folosesc o formulă foarte sugestivă pentru această regiune, numind-o zona din umbra ploii. Adică e ca și cum munții ar face „umbră” ploii în partea lor estică.
Peisajul se schimbă pe nesimțite. Decorului aceluia extraordinar, nemaiîntîlnit, dar întrucîtva imaginabil, îi ia locul un altul care, cel puțin pentru noi, care n-am mai văzut un deșert, e total nou și fascinant. Nu vă imaginați o cîmpie nesfîrșită. Nu e genul acela de deșert. Munții nu dispar, ci doar se micșorează. Ce dispare treptat, însă, e vegetația. Verdele intens al brazilor rămîne în urmă. Pe cît de colțuros e relieful, pe atît de delicate devin nuanțele pietrelor dezgolite: bej, grej, gri, ocru, cărămiziu, gălbui, muștar, roz... Undeva, printre niște dealuri formate din aluviunile întărite de pe un străvechi fund de mare, există chiar un traseu numit Artists Palette. Acolo apar culori mai tari: roșu, portocaliu, verde, albastru sau galben. În depărtare, printre sinuozitățile acelor ciudate coline, se pot vedea Munții Negri sau platoul alb de sare de la Badwater (la 86 de metri sub nivelul mării). Pare că Dumnezeu s-a jucat acolo, creînd adevărate opere de artă abstractă, într-o imensitate stearpă și aparent inutilă. Deșertul din acele locuri e o lume a culorilor și a formelor.
Ceva mai înainte, însă, trebuie să spun că am asistat la o altă nebunie. În timp ce mergeam pe șoseaua plină de curbe și fără parapet, prin fața noastră, chiar prin dreptul parbrizului, au trecut două avioane de vînătoare, care s-au lăsat pe rînd pe cîte o aripă și au intrat într-un canion care se deschidea în jos, în stînga drumului. Ce am văzut prin filme de genul Top Gun, aici era aievea. Am descoperit că presupusele trucaje sau cascadorii ieșite din comun, aici erau antrenamente curente. Avioanele s-au avîntat de-a dreptul în acel canion îngust și întortocheat, făcînd în mare viteză manevre absolut incredibile printre pereții de piatră. Părea că în poziție normală, cu aripile pe orizontală, nici n-ar fi avut loc să se înscrie în canion. În numai cîteva secunde au și dispărut din raza noastră vizuală, făcîndu-ne să ne întrebăm unii pe alții dacă am văzut același lucru. Am oprit mașina în prima parcare, alături de altele, cu pasageri la fel de uimiți ca și noi. Unul se plîngea că n-a apucat să filmeze nimic. Era totuși clar că nimeni n-ar fi avut timp nici măcar de-o poză, decît din pură întîmplare. Prea repede se desfășurase totul. Spre surpriza noastră, în acea parcare ne aștepta însă un panou, pe care erau desenate mai multe tipuri de avioane militare, fiecare cu denumirea lui. Textul îi înștiința pe trecători că se află într-o zonă în care e posibil să vadă oricare din acele avioane făcînd manevre, dată fiind apropierea de o mare bază de antrenamente. Era ca un afiș cu păsări din Delta Dunării, pe care turiștii să le poată identifica la fața locului. Și studiind panoul, chiar le-am identificat pe cele două „zburătoare”, ca fiind agilele F22 (avioane de vînătoare proiectate să asigure superioritatea aeriană față de inamic – cu alte cuvinte, construite să cîștige orice bătălie aeriană).
Un alt punct memorabil al deșertului în care ajungem e Stovepipe Wells. Aici, oprirea e obligatorie pentru plata întregului traseu prin Death Valley. Fiind vorba de un parc național, cine intră trebuie să plătească. Operațiunea se face la un automat. Acolo se găsesc un magazin de suveniruri, un local ca-n western-uri, pe care scrie Saloon, și o veche mașină de pompieri dezafectată, pe post de piesă de muzeu. În parcare sînt multe Ford Mustang decapotabile. E automobilul emblematic al zonei, cu mulții lui cai-putere și sunetul inconfundabil al motorului. E clar că mai toți posesorii sînt de fapt turiști care le-au închiriat, așa încît, măcar pentru scurt timp, să se simtă și ei ca niște personaje din filme, dînd o tură prin deșert. La cîteva zeci de metri de șosea sînt dune de nisip. Există și așa ceva în Death Valley și putem face chiar cîțiva pași pe ele. În zare mai apar și ceea ce se cheamă Dust Devils (draci de praf), niște mici tornade care apar și dispar. Temperatura nu e chiar așa cum ne temeam. Nu sînt 50 de grade la umbră, ci doar vreo 32, ceea ce, dată fiind uscăciunea din atmosferă, e cît se poate de suportabil.
Ce nu vedem sînt acele tumbleweed, pe care le știm din filme (iarăși filmele), niște structuri sferice din plante uscate, care sînt rostogolite de vînt prin deșert, după ce au fost smulse din rădăcini. Povestea lor e foarte interesantă, fiindcă nu sînt chiar moarte și nici inutile. Ele își poartă semințele care, în călătoria cu vîntul, sînt diseminate peste tot prin deșert. Cînd o asemenea structură ajunge într-un loc umed, se moaie, se oprește și încolțește. Plantele prind din nou rădăcini.
În sfîrșit, aproape de ieșirea din zona traseului cu plată ne așteaptă o altă surpriză. Un loc de belvedere, care e de fapt Zabriskie Point. Cine a văzut filmul lui Michelangelo Antonioni cu acest titlu știe despre ce e vorba. Niște ciudate forme sterpe de relief, ca niște circumvoluțiuni, pe care regizorul a proiectat o scenă fantasmatică, în care mai multe cupluri fac dragoste. Cine crede că deșertul e ceva monoton, să meargă în Death Valley. Dar despre grandoarea nesfîrșită a deșertului și muzica lui potrivită voi mai povesti.
Șoseaua se desfășoară în fața noastră ca o panglică aruncată peste munții și văile aride, sub un cer incendiat la apus în culori indescriptibile. Odată cu lăsarea întunericului, oprim la o benzinărie, la marginea primei localități întîlnite. Intru să plătesc în baraca aferentă stației și rămîn cu gura căscată. Mă aflu într-o incintă plină de slots machines (păcănele), toate ocupate de doamne de diferite vîrste, care joacă împătimit. De ce sînt numai doamne, nu prea înțeleg, dar îmi dau seama imediat de ce atîtea slot machines: sîntem deja în Nevada, ne apropiem de Las Vegas, iar aici toată lumea joacă... Chiar și la benzinărie.
Credit foto: A. Manolescu
