Dacă mai demult, ideea la Las Vegas era să fie atrași în mod special jucători cu bani, oameni bogați, astăzi accentul pare să fie pus pe atragerea turiștilor, cît mai mulți și de toate felurile, care vin în primul rînd din curiozitate. În scurta noastră trecere prin acest loc, observăm că sînt și mulți vizitatori din Europa de Est, cehi sau polonezi, de exemplu. Bunul meu prieten, care acum trăiește la Las Vegas, ne întîmpină și ne inițiază în tainele jocurilor de cazinou. Noi avem oarecari sfieli, ca unii care au apucat perioada comunistă și apoi au trecut prin lunga nesiguranță a unei societății de tranziție. Adică, dincolo de faptul că probabil ne-au rămas ceva sechele în minte din vremea cînd jocurile de noroc erau proscrise, ne e și teamă să nu cumva să fim jecmăniți. Ca orice oameni raționali, sîntem conștienți că un cazinou are profituri de pe urma jucătorilor și că, statistic vorbind, el nu trebuie să piardă niciodată. Numai clienții pierd. Ei bine, dar mai și cîștigă. Și pot cîștiga chiar mult. Pe lîngă asta, descoperim și că poți petrece un timp plăcut într-un cazinou din Las Vegas, fără să cheltuiești cine știe ce. Doar că trebuie să știi unde și cît să mizezi, ca să nu-ți risipești banii aiurea, să ai o marjă de manevră, să-ți menții șansele de cîștig și să eviți eventuale pierderi grave. Aparatele au mize diferite, pentru toate buzunarele, iar dacă urmărești potul cel mare (16 milioane de dolari), nu trebuie să joci chiar pe miza minimă. Sînt tot felul de reguli și stratageme pe care e bine să le știi. În timp ce joci, primești de băut tot timpul, pe gratis, aproape tot ce vrei și cît vrei. În cazinouri se poate fuma, iar grație unor sisteme de ventilație perfecte, fumul și mirosul dispar ca prin farmec. Totul e gîndit să te facă să te simți relaxat, să te bucuri. Nu ai senzația că ești acolo ca să ți se ia banii, ci ca să te distrezi. Și chiar te distrezi. „Păcănelele” de la noi sînt ceva de-a dreptul primitiv față de cele din Las Vegas. În plus, dacă la noi a juca la asemenea aparate e văzut ca un obicei destul de prost, caracteristic unor indivizi care fie sînt dependenți, fie nu au minte, în Las Vegas nu e nici o rușine să joci. Iar dacă nu ești dependent sau disperat, nu e nici un pericol. E ceva cît se poate de firesc și de plăcut, și toată lumea asta face. Pînă la urmă, întreaga Americă e țara banului, a jocului și a riscului.
Dinspre mesele de craps auzim periodic strigăte de bucurie. Aflăm că acolo, dacă se dă un zar bun, cîștigă toți cei de la masă și bucuria e colectivă. La rîndul ei, supărarea, cînd apare, e împărțită echitabil și, probabil, mai lesne de suportat. Pe ecranele uriașe de la slot machines apar niște animații impresionante. Jucăm la unele pe care uriașe locomotive aurite vin spre noi, poate ca un citat din acel film de la începuturile cinematografiei, în care spectatorii fugeau din sală. Se deschid bariere, semafoarele devin albastre, iar din vagoane se revarsă asupra noastră, chipurile, nenumărate monezi de aur. La început și scorul ne arată cîștiguri bune: vreo 80 de dolari în doar cîteva minute. Bineînțeles că nu ne oprim. Cîștigul se mai diminuează. Îl mărim din nou, trecînd la masa de ruletă și apoi scade iarăși. La încheierea serii, totuși, punînd la socoteală și ce am băut din partea casei, ieșim tanda pe manda, cum se spune.
Dincolo de zona populară există și separeuri în care se joacă pe mize mai mari. Unele au portari. Dacă ești și mai pretențios, poți rezerva un apartament la hotel cu masă de joc în interior: ruletă, poker sau mai știu eu ce altceva. În cazul ăsta, ai parte de un crupier privat. Alături de masa de joc, în aceeași cameră poate fi și un pian la care să vină cineva să cînte. Pianiști poți asculta, la orele serii, și prin grandioasele holuri ale cazinourilor sau prin recepțiile marilor hoteluri.
Fiecare hotel din Las Vegas care se respectă își are propriul cazinou, iar acestea sînt adeseori legate unele de altele prin pasaje subterane. Între ele sînt mall-uri cu restaurante și magazine. E o adevărată rețea subterană, un oraș întreg. Mall-urile pot fi de-a dreptul neobișnuite. De exemplu, cel de la Venetian imită pur și simplu Veneția. Sînt reproduse străzi, piețe, poduri și canale. Pe acestea din urmă circulă gondole cu gondolieri care chiar cîntă în timp ce-și plimbă pasagerii. Canalele ies și pe afară, unde există și un „Palat al Dogilor”, și un „turn Campanila”, asemeni celor originale (ceva mai mici). În partea subterană a „Veneției”, tavanul imită extrem de veridic cerul albastru, cu norișori albi. Butaforia e senzațională. Se spune că la baza construirii acestor nebunii au stat mafioții, cu nostalgiile lor italienești. Dar în apropiere există și un „Turn Eiffel”. Bineînțeles, europenii pot strîmba din nas văzînd asemenea lucruri, în ideea că e vorba de un mare kitsch. Dar ce mai kitsch! Unul amuzant, democratic, bine construit și bine lustruit. Locul nu are o istorie îndelungată și nici profunzime culturală, dar e făcut parcă să scoată în evidență momentul, clipa prezentă. Chiar dacă întregul Las Vegas are o doză de artificial, banii care se învîrt aici sînt însă cît se poate de autentici. Iar faptul că întreaga poveste a răsărit din nimic, în mijlocul deșertului, îi adaugă o semnificație cu totul specială.
