La vot și la biserică

…pentru că-n aceste zile toată lumea e îndemnată să meargă la vot, în feluri și chipuri, puține decente sau chiar emoționante, cîteva năstrușnice, dar cele mai multe puerile de-a dreptul. Distincția are și o explicație. Ca regulă generală, îndemnurile pentru participarea la alegerile europarlamentare – atît cele difuzate în toată Uniunea Europeană, cît și cele neaoșe – tind să se încadreze în prima categorie, chiar dacă și ele rămîn, în conținut, vagi. Pare-se, totuși, că ideea de Europa impune încă un oareșcare respect și, dacă e să ne luăm după ultimele sondaje transfrontaliere, România rămîne, totuși, printre țările cu cel mai înalt grad de „eurofilie“. De cealaltă parte, cu foarte puține excepții, îndemnurile la vot pentru alegerile locale par a porni automat de la convingerea că electoratul dă brusc în mintea copiilor cînd se mută de la un buletin de vot la celălalt. Ca tehnici de persuasiune se folosesc cîntecele mai mult sau mai puțin stupide, imagini paradiziace sau, după caz, apocaliptice ș.a.m.d. (Nu știu alții cum sînt, dar mie imaginile cu madam Șoșoacă în uniformă militară, călare „bărbătește“ pe o motocicletă a Poliției Române sau pe un cal care chiar n-avea nici o vină, mi-au dat coșmaruri.)

Îngăduiți-mi să mă corectez. Expresii precum „în mintea copiilor“ sau calificative precum „pueril” și-au pierdut conotațiile (cel puțin) ironice de-odinioară. Nu doar pentru că în ziua de astăzi tinerețea e considerată automat superioară maturității, ca să nu mai zic nimic de bătrînețe, dar și pentru că timpul petrecut pe social media a nivelat în jos capacitatea de concentrare, fără discriminări de vîrstă, sex sau profesie. Tot ceea ce solicită acum atenția pentru mai mult de două-trei minute, indiferent de mediu sau de mesaj, a devenit, pentru „comunicatorii profesioniști“, o pierdere de vreme garantată. De aceea, pînă și-n filme, scena sau firul epic se schimbă mai nou după acest interval. Cîți ar mai avea astăzi răbdare cu, să zicem, Călăuza lui Tarkovski? Și la școală, „experții ne recomandă“ ca, la cursuri, după vreo trei minute, să schimbăm ecranul, dacă folosim prezentarea în PowerPoint, sau măcar să spunem o glumă, ceva, dacă ne încăpățînăm să nu folosim această minune a pedagogiei moderne. S-o recunoaștem: e greu să comunici altfel decît pueril în două minute.

Lăsînd însă la o parte asemenea cîrcoteli, inițiativa rămîne lăudabilă, participarea la vot reprezentînd un grad minim de participare la viața cetății și, implicit, o stimulare a sentimentului, oricît de difuz, de apartenență la mai multe comunități politice. Ceea ce mă îngrijorează e, mai degrabă, pericolul ascuns al acestor îndemnuri făcute o dată la cîțiva ani, pentru indiferenți și nehotărîți. Cei care votează aproape cu sfințenie și n-au nevoie de îndemnuri sînt fie cei ce înțeleg importanța votului pentru binele comunității, fie cei care votează pentru că vor „să se pună bine“ cu cineva sau pentru că au deja convingeri ferme, fondate pe emoții puternice, dar nejustificate. Or, din nefericire, chiar și îndemnurile decente, făcute cu bună-credință, n-au încotro și, din motivele discutate mai sus, sînt nevoite să apeleze tot la emoții pentru a rămîne eficiente. Și-atunci, vrem, nu vrem, majoritatea „încă-nehotărîților“ cărora li se adresează îndemnul de participare vor face parte din categoria celor mai lesne de manipulat.

Drumul spre iad e pavat, de multe ori, cu bune intenții, ceea ce mă aduce la partea a doua a titlului, și anume la biserică.

Pe cînd avea vreo cincisprezece ani, într-o duminică, după slujbă, mezinul familiei (care acum e un zdrahon de adult, dar pentru noi a rămas tot „ăla micu’“) a făcut o observație care m-a lăsat cu gura căscată. „La biserică“, a constatat el, „merg doar două categorii de oameni: deștepții și naivii – ăștia sînt și cei care duminică dimineața se îmbracă frumos; ăia de la mijloc, nici prea-prea, nici foarte-foarte, duminică dimineața aleargă, se dau cu bicicleta sau merg la sală, îmbrăcați în spandex.“ Mărturisesc că, pînă atunci, ideea nu-mi trecuse prin cap. Am realizat însă că toți, indiferent de categorie, profită de duminică pentru a se ocupa mai pe-ndelete de… viața lor, unii pentru cea de apoi, ceilalți, de cea de aici, pentru a trăi mai sănătos și mai mult.

Tot atunci mi-am reamintit și de proverbul zen pe care l-am mai folosit în varii ocazii: „Pentru cel care nu știe, munții sînt munți, copacii, copaci, iar apele, ape. Pentru cel care știe cîte ceva, munții nu mai sînt munți, copacii nu mai sînt copaci și apele nu mai sînt ape. Iar pentru cel care a ajuns să știe, munții redevin munți, copacii, copaci, iar apele, ape“. Sau, dacă preferați referințe mai literare, iată-l pe poetul american T.S. Eliot în unul din cele Patru Cvartete (aproximativ): „Iar sfîrșitul tuturor căutărilor va fi să ajungem de unde-am pornit și să cunoaștem locul [cu adevărat] pentru prima oară” („And the end of all our exploring / Will be to arrive where we started / And know the place for the first time“).

Înainte de-a vă grăbi să-mi reproșați că pun astfel semnul egalității între categorii ce nu pot fi comparate – votanții și credincioșii –, v-aș ruga să vă concentrați atenția mai puțin pe diferența dintre mere și pere, și mai mult pe faptul că ambele sînt fructe. E limpede că îndemnurile de-a participa la vot nu se adresează celor care și-ar putea schimba radical votul, de la dreapta la stînga sau invers. Nici un afiș sau clip electoral nu va produce vreo metanoia. Nimeni n-are naivitatea să creadă că o convingere adînc înrădăcinată, oricare va fi fiind aceasta, va putea fi schimbată, cum a pățit-o Saul pe Drumul Damascului. Dar toți speră că te pot convinge măcar să te ridici de pe canapea și să votezi. Cică nu contează cu cine, doar să votezi. Idealiștii, din dragoste și respect pentru principiul democratic, politicienii și „profesioniștii“, din interes pentru a vota cu ei. Cînd fluturașul electoral al politicianului X sau al partidului Y vă îndeamnă „neutru“ să votați, de ce credeți c-o face? Toți știu că votanții, dacă o fac, trebuie motivați de ceva și că-n cazul politicii viața de pe lumea cealaltă nu prea are puterea de atracție a vieții pe lumea aceasta.

În politică nu e ca la biserică, nu ai de ales dacă să te îmbraci sau nu. Ai de ales doar cum – frumos sau în spandex.