În numărul nostru de săptămîna trecută am publicat un articol vitriolant al profesorului newyorkez Stephen Holmes la adresa secretarului de stat american Marco Rubio, urmare a discursului pe care acesta l-a ținut la Conferința de Securitate de la München. Dacă poți face abstracție de intensitatea aversiunii autorului față administrația Trump – dificil de făcut, admit, dată fiind vigoarea atacului –, deduci două critici majore ale lui Holmes la adresa lui Rubio.
Prima, ține de caracter. Același Rubio care îl numea pe Trump „escroc” (con man) acum nouă sau zece ani îl slujește acum, făcînd figură de pudel credincios, și contribuie cu toată convingerea la ridicarea cultului personalității actualului președinte. Convingere, am zis? Adevărul este că numai Dumnezeu știe ce e în sufletul unui politician care vrea să urce sus, cît mai sus, sus de tot. Îmi aduc aminte de un aforism al lui Lucian Blaga: „Filozofia iederii: numai tîrîndu-te te poți ridica”. Și eu îmi aduc aminte de acel Marco Rubio care spunea că nu poate lăsa partidul lui Reagan pe mîna unui escroc ca Trump și că va lupta din răsputeri să nu se întîmple așa o nenorocire. Și eu îmi aduc aminte de Rubio care îl ironiza pe Trump spunînd că face în pantaloni de frică. Și eu îmi aduc aminte de Rubio cel viteaz care-l acuza pe Trump că a folosit imigranți ilegali ca muncitori pe șantierele sale și cerea sprijin public să oprească ascensiunea lui Trump pe care a numit-o „o nebunie” (a lunacy). Îmi amintesc în același timp de modul grobian în care Trump îl umilea, aproape îl strivea pe Rubio. Îl maimuțărea, din „little Marco” nu-l scotea (Rubio are în jur de 1,75 m, iar Trump în jur de 1,90 m) și îl bălăcărea cum îi venea la gură. Spre dezamăgirea lui Rubio, poporul era cu Trump. În acea confruntare din 2015-2016, Trump l-a zdrobit la vot, în alegerile primare, pe Rubio. Cu patru luni înainte de Convenția partidului, „micul Marco” s-a retras din cursa pentru candidatura republicană, după ce a pierdut alegerile chiar în statul său, Florida. Trump cîștigase alegerile în Florida cu 46% și Rubio fusese al doilea cu 27%. De fapt, în acea campanie, Trump s-a instalat în poziția de lider al Partidului Republican pe care nu a mai părăsit-o pînă acum. Rubio a înțeles cu cine are de-a face. Cînd adversarul este prea puternic ca să-l poată învinge, politicianul ambițios se gîndește să-i succeadă. Ca să-i succeadă, trebuie să-i intre în voie. Rubio a înțeles cine e masculul alfa, a înțeles că politica se face în haită și nu de unul singur, așa că s-a plasat, cuminte, în rîndul al doilea, în trena liderului musculos, ascultă docil, execută programul trumpist și își așteaptă, cuminte, rîndul. Între timp, face tot ce e de făcut ca să rămînă în rîndul doi, pentru că nici acolo nu e ușor să te menții. Înghesuiala din jurul lui „Daddy” (cum îi spune secretarul general al NATO lui Trump) e destul de mare și concursul de lingușeli și obediențe e destul de competitiv.
Dar Stephen Holmes îi mai reproșează ceva lui Marco Rubio, de data asta legat de ceea ce a spus la München. Cînd Rubio a spus că legătura dintre Statele Unite ale Americii și Europa este una civilizațională și istorică, Holmes a replicat: nu este adevărat, ceea ce a legat relația transatlantică a fost o comuniune de valori (democrație, stat de drept, societate deschisă, libertate de toate felurile etc.) consacrate în instituții si tratate. Așadar, avem în comun instituții, nu o identitate. Aici, cred, Holmes greșește. Mai întîi, pentru că instituțiile, în general, și cele care au consolidat relația transatlantică în special, funcționează doar dacă sînt bazate pe aceleași opțiuni civilizaționale. America și Europa nu doar că s-au înțeles bine – pentru asta ar fi fost de ajuns tratatele respectate cu bună-credință de ambele părți, iar buna-credință, e adevărat, este o valoare universală. America și Europa au construit împreună, au propus lumii un gen de viață socială și economică, o viziune comună asupra omului și un model de societate. O atare construcție comună nu se poate realiza decît dacă se întemeiază pe o civilizație comună, pe o istorie comună. Temerea unor gînditori contemporani de a vorbi despre civilizație și istorie, despre moșteniri și identitate vine din faptul că o asemenea viziune i-ar exclude pe alții (cercul unei anumite civilizații este, totuși, destul de clar conturat), ar genera discriminări și, mai departe, excluderi ce pot să fie brutale. Nu zic că nu e așa, dar zic că nu este neapărat așa. Retorica civilizației sub asediu ar fi, cu atît mai mult, periculoasă.
Însă nu cred că trebuie să ne referim imediat la ipotetice consecințe. Cred că ar trebui să vedem dacă o asemenea retorică spune adevărul sau nu. Or, nimeni nu pare a fi suficient de obiectiv să argumenteze clar că civilizația europeană, cu tot cu extensia ei americană, este sau nu sub asediu, este sau nu în pericol să se dilueze, poate chiar să dispară. Dar merg și mai departe: este oare nevoie de un ochi obiectiv, indiferent ce ar însemna asta? Eu cred că e firesc să fim subiectivi cînd vorbim despre civilizații. În fond, vorbim despre părinții noștri – de ce ni se cere să fim obiectivi? Îi putem iubi sau îi putem urî, desigur. Poate că unora nu le place o bună parte din ce au moștenit, iar alții adoră ce au moștenit. Dar asta e iarăși secundar. Faptul 100% adevărat este că toți purtăm o moștenire fără de care nu am fi ce sîntem, am fi altfel, am fi alții. Nu putem vorbi despre ce și cum sîntem decît fiind ceea ce sîntem – europeni, în cazul nostru, europeni și în cazul Americii, spune Rubio. Or, dacă afirmăm ceea ce sîntem, spunem un adevăr despre noi înșine. Iată de ce cred că, înainte de a spune dacă Rubio e bun sau rău, dacă Trump face ce trebuie sau ne împinge spre dezastru, trebuie să admitem că secretarul de stat american a spus un adevăr. Și a încercat să construiască o viziune sau, mai exact, un apel, pe acest adevăr. De aici începe cu adevărat discuția. O voi continua.
