● Un șir de suferințe trupești mă extrag din istorie. De mult nu am mai fost bolnav și, pînă cînd am simțit iarăși durerea și boala, credeam că nimic nu e mai important decît guvernul care a fost, nu mai e și nici nu vine, Trump și nebunia lumii, tirajul revistei noastre și participările mele. Boala și durerea lucrează ca un reglaj – ți se aduce brusc aminte că exiști și altfel decît în reflexie cu ceilalți. Avea dreptate Cioran cînd spunea că nu poți să ai nici o încredere în cineva care nu a fost niciodată serios bolnav în viața lui. Epuizat între îngrijorări și antibiotice, primesc de la un prieten un mic fragment din mai vechiul interviu realizat de Gabriel Liiceanu cu Eugène Ionesco în 1990. Cîteva secunde în care maestrul teatrului absurd, îmbătrînit, răspunde întrebărilor filozofului păltinișean redus la condiția de reporter cultural:
„E.I.: Singura acțiune care mi se pare posibilă în favoarea umanității este rugăciunea. Să te rogi… Nu trăiești în afara istoriei, dar te rogi lui Dumnezeu.
G.L.: Ce rezolvă rugăciunea?
E.I.: Dumnezeu știe dacă Dumnezeu rezolvă… Iar noi rezolvăm în măsura puterilor noastre.
G.L.: Credeți în puterea rugăciunii?
E.I.: Aș vrea…
G.L.: Dumneavoastră vă rugați?
E.I.: Cîteodată…“
Brusc, îmi amintesc de inscripția de pe piatra tombală din Montparnasse: Prier le Je Ne Sais Qui / J’espère Jésus-Christ.
● Boala nu e doar o încercare a rezistenței organismului, ci și o încercare a rezistenței omului. Este o condiție existențială specială. Te oprește de la fericire? Îmi place acest pasaj din Epictet: „Arată-mi, te rog, un om bolnav care e fericit, un om în primejdie care e fericit, un muribund care e fericit, un exilat care e fericit! Arată-mi un asemenea om căci, o, pe zei!, tare mult aș vrea să văd un stoic!”. Unii zic că Epictet vrea să spună, în cel mai pur stil stoic, că boala sau alte nenorociri ale vieții nu au de-a face cu fericirea, că poți să fii fericit – în termeni stoici, poți să duci „o viață bună” – chiar dacă ești lovit de nenorociri. Dar mie îmi place acest pasaj pentru că, ironic, maestrul stoicismului roman recunoaște că nu-s prea mulți stoici adevărați pe lume.
● Bolnavul închipuit este ultima comedie scrisă de Molière. Se încheie cu o scenă fastuoasă în care „bolnavul închipuit”, un fel de ipohondru fascinat de doctori, este încoronat ca un fel de „doctor suprem”. Faptul că bolnavii știu mai multă medicină decît oamenii sănătoși este cunoscut. Boala este un prilej excepțional de cunoaștere a fragilității și a precarității organismului omenesc. Nu aveți idee cîte bacterii, cîți viruși, cîți germeni colcăie în noi! Există multe sectoare umede și întunecoase ale biologiei noastre în care asemenea vietăți trăiesc, mor și se înmulțesc în proporții care înseamnă sănătate. Dacă o bacterie dispare sau se împuținează și locul ei e luat de alta, te îmbolnăvești. E necesar să ții bacteriile din tine fericite, suficiente și sănătoase. Numai cînd te îmbolnăvești afli aceste lucruri despre tine însuți și le înțelegi direct semnificația. Și bietul Molière! La a 26-a reprezentație cu Bolnavul închipuit a intrat bolnav pe scenă, s-a prăbușit neputînd să mai continue spectacolul și a murit.
● Susan Sontag: „Boala este partea de noapte a vieții, un fel de cetățenie greu de purtat. Oricine s-a născut are această dublă cetățenie, a regatului sănătoșilor și a regatului bolnavilor. Deși noi toți preferăm să folosim pașaportul cel bun, mai devreme sau mai tîrziu, pentru o perioadă cel puțin, fiecare dintre noi e obligat să se identifice ca cetățean al celuilalt regat”. Cînd am citit cartea aceasta, Boala ca metaforă, acum vreo 25 de ani, mă bucuram de o sănătate bună și treceam din cînd în cînd prin răceli cu un aer un pic eroic. Mi-a plăcut cartea. Sontag spune acolo că societatea tinde să metaforizeze bolile sau cel puțin boala prevalentă într-un anumit timp: tuberculoza în veacul al XIX-lea, cancerul în veacul XX, și că această metaforizare, paradoxal, mobilizează mai mult societatea să lupte cu boala, deși adesea, ca orice metaforizare, te pune pe piste greșite. Azi, nu știu dacă mi-ar plăcea la fel de mult. Cînd simt că doare, cînd simt că mă prăbușesc, nu de metafore îmi arde…
● Alphonse Daudet, imens scriitor! Știut la noi doar pentru Tartarin din Tarascon, nedrept. Dar cîte alte nedreptăți nu comitem din ignoranță! A fost un mare suferind – ani de zile a tras după el o boală cumplită, care l-a măcinat încet-încet.
„– Ce faceți în acest moment?
– Sufăr.
În spatele geamului din cabina mea, la duș, ce emaciere! Micul bătrîn caraghios care am devenit deodată! Am sărit de la patruzeci și cinci de ani la șaizeci și cinci. Douăzeci de ani pe care nu i-am trăit!”
Daudet a notat suferința într-o carte pe care soția lui a publicat-o după ce el murit – cam la vîrsta mea – cu titlul La Doulou. Notații precum: „Hipersensibilitate a pielii, diminuarea somnului, apoi tuse cu sînge” sau „Primele semne că răul începe să mă roadă de peste tot. Pentru o clipă ochii – musculițe zburînd. Diplopie. Apoi, obiecte tăiate în două, pagina unei cărți, literele unui cuvînt citit pe jumătate, retezat ca de o seceră cu o tăietură în formă de semilună. Prind literele din zbor cu o linie verticală” sau „Prieteni, mă scufund, mă adîncesc, sînt sub linia de plutire. Dar steagul e ridicat pe catarg, foc e peste tot și întotdeauna, chiar și în apă, agonie”, Și, deodată: „Nu există o idee generală despre durere. Fiecare pacient și-o formează pe a lui, răul variază ca vocea unui cîntăreț în funcție de acustica sălii”. Durerea și ecoul ei în corpul nostru – vocea unui cîntăreț și acustica corpului nostru. Boala îți dă, într-adevăr, ca nimic altceva, sentimentul cel mai acut al propriei individualități, al unicității. Pînă să fii bolnav, știi doar teoretic că ești unic. Boala te arată unic cu adevărat – ești doar tu, cu acustica din tine.
● Și tot la Daudet: „Răul vecinilor reconfortează sau chiar vindecă – proverb din Midi, țara bolnavilor”. Există ținuturi ale bolnavilor. Continente ale bolnavilor. Lumi ale bolnavilor. Odată intrat, poți ieși, dar nu poți niciodată uita…
