Datele sînt clare: fiscalitatea în România este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. În ansamblu, statul român colectează fiscal 27% din PIB, iar media europeană este la 40%. Mai clar, din absolut tot ce produce România (cam asta înseamnă PIB), statul ia prin toate impozitele și taxele pe care le impune, pe muncă, pe avut, pe venituri, din amenzi și toate celelalte forme de taxare, 27%. În Europa, în medie, statele culeg prin aceleași mecanisme cam 40% din ce produc economiile naționale. Impresia generală, însă, este aceea că statul român ia mult prea mult. Mă grăbesc să precizez că sînt dintre cei care cred că ceea ce trăim sau, mai precis, ceea ce simțim că trăim prevalează în raport cu datele. Adică viața bate datele și așa e normal să fie. Dacă vrem cetățeni liberi, trebuie să îi lăsăm să-și evalueze singuri viețile și să acceptăm aceste evaluări.
Economiștii spun că diferența între ceea ce spun datele și ceea ce mărturisesc oamenii se explică prin faptul că serviciile pe care le prestează statul către cetățeni (de la spitale la școli, de la Justiție la administrație publică) sînt de o foarte proastă calitate. Astfel, taxele nu mai sînt parte a unui „contract” în care statul ia din veniturile noastre ca să ne dea ceva în schimb, ci ca un veritabil jaf, în care statul ia o parte din veniturile noastre și nu ne dă nimic sau ne dă mai nimic în schimb. Cam ca taxele de protecție ale mafioților: adică taxe care nu asigură nici o protecție.
Ei bine, apăsarea asupra nivelului de trai nu vine doar din această frustrare de origine morală („nu plătesc taxe, ci sînt furat”), ci vine dintr-o creștere reală a cheltuielilor. După ce statul îmi ia taxele, pentru serviciile pe care statul nu le asigură trebuie să plătesc în plus, tot eu, în aranjamente de ordin privat. Impactul asupra nivelului de trai de aici vine: plătesc de două ori pentru același lucru.
Nu uitați că nivelul de trai s-a îmbunătățit substanțial de la o generație la alta. Asta înseamnă că intră în standardul normal de viață servicii tot mai multe și mai scumpe. Pentru a susține acest nivel de trai în România, cheltuielile sînt suportate mai degrabă de cetățeni, din buzunarul propriu, și nu de stat, din taxele pe care le culege. Două exemple, doar. Pentru că serviciile publice de sănătate sînt cu totul nemulțumitoare, mulți cetățeni apelează la sistemul privat, mai bun, dar scump. Oamenii plătesc din venitul lor contribuția de sănătate, dar dacă au o problemă de sănătate sau, conform nivelului normal de viață de acum, trebuie să facă un control general de sănătate anual (acum o generație așa ceva nu exista, acum e parte a unui nivel de trai decent) se duc mai degrabă spre sistemul privat, unde serviciul se prestează rapid și întocmai. Dar, la privat, totul se plătește din buzunar, deși contribuția de sănătate este plătită statului. Al doilea exemplu: cetățenii plătesc statului pentru educația copiilor lor, dar ca să fie suficient de pregătiți pentru a trece examenele școlare plătesc, din buzunar, meditații.
Cu alte cuvinte, statul român nu poate livra cetățenilor săi servicii în conformitate cu nivelul de trai pe care aceștia și-l doresc și la care aspiră realist, deși cetățenii plătesc pentru aceste servicii. Iar singura soluție a acestor oameni este să plătească din buzunar pentru ceea ce statul, tot de ei plătit, nu livrează. Este, așadar, normal ca cetățenii să perceapă fiscalitatea ca pe o povară.
Dar de unde convingerea cetățeanului că are drepturi în raport cu statul, că dă Cezarului ceea ce acesta îi cere și trebuie să primească în schimb ceea ce el, cetățeanul, așteaptă de la Cezar? Nu a fost întotdeauna așa. Istoria pare a povesti despre o schimbare de mentalitate petrecută cîndva, în Antichitate. În Atena secolului al V-lea î.Hr., taxele nu vizau veniturile, ci averea. Ei bine, izvoarele spun că cei mai bogați cetățeni erau onorați să plătească mai mult. Ce diferență uriașă față de bogații de azi! În acea vreme și în acel loc, care este socotit leagănul comunității politice moderne, cea mai substanțială taxă era leitourgia (de la leitos – popor și ergon – lucrare; adică „lucrare în beneficiul poporului”). Într-o Atenă care putea avea chiar și 300.000 de locuitori, această taxă era impusă celor mai bogați 300, cetățeni sau meteci, și nu consta într-un procent anume din avere, ci în sarcina fiecărui om bogat de a susține financiar cîte o acțiune publică dintre cele mai costisitoare; asemenea acțiuni fiind organizarea festivalurilor anuale și finanțarea armatei. În vremurile de război, cînd era nevoie de dotări militare suplimentare (și Atena era mai tot timpul în război, căci, adesea uităm asta, în Antichitate starea de război era regula și starea de pace era excepția), numărul celor care plăteau această taxă putea crește pînă la 1.200. Cînd atenienii au dezvoltat flota de război începînd și ei să construiască trireme, luîndu-se după corintieni, care la rîndul lor s-au luat după fenicieni, costurile militare au explodat. Triremele erau ambarcațiuni rapide și flexibile, dar construirea și mentenanța lor erau foarte scumpe. Ei bine, fiecare om bogat plătea singur costul fabricării și mentenanței uneia sau mai multor asemenea ambarcațiuni. Dar cel mai interesant lucru este că sarcina fiscală a leitourgiei era privită ca o onoare, cetățenii bogați fălindu-se cu contribuția lor. În multe cazuri, cetățeni avuți, dar care nu se încadrau în primii 300 sau primii 1.200 de bogați ai Atenei, trăgeau sfori și se umflau în pene ca să plătească și ei leitourgia, pentru că beneficiile aduse de stima publică ce se arăta plătitorilor acestei taxe conta, atît în plan social, cît și politic.
Această mentalitate se schimbă odată cu creșterea Imperiului Roman. Mai pragmatici, romanii vedeau sistemul taxelor ca pe un quid pro quo. Romanii nu căutau stima publică în plata taxelor, ci avantaje palpabile, iar statul le răspundea în aceeași paradigmă.
Astăzi, e ridicol sau direct scandalos să pretinzi unui cetățean european să fie mîndru că plătește taxe. Taxele sînt o povară pentru cetățean, un fel de rău necesar, o fatalitate asemuită, într-o zicală celebră, cu moartea. În modernitate, pe măsură ce sistemul fiscal s-a diversificat și extins, societățile libere au permis evaziunea fiscală legală, numită astăzi „optimizare fiscală”. Este cumva în standardul legislației moderne ca legea să dea contribuabililor porți de scăpare de sub presiunea taxelor, cum ar fi transferul profitului în alte societăți sau în paradisuri fiscale, asigurarea venitului prin alte forme mai puțin taxate decît salariul rezultat dintr-un contract de muncă, împărțirea averii între mai multe persoane fizice și juridice pentru a evita plasarea într-o clasă superioară de taxare, creșterea cheltuielilor deductibile etc. Poate că aceste optimizări nu sînt onorabile, dar sînt legale și asta contează cel mai mult într-o lume în care onorabilitatea publică contează tot mai puțin.
