Cu un nou președinte instalat la Cotroceni și un guvern nou la Palatul Victoria, așteptările majorității românilor sînt mari. Aceștia (mă număr printre ei; bine e să fii parte a majorității!) așteaptă o schimbare majoră în modul în care e condusă România. De la atitudine la competență, de la onestitate și responsabilitate la viziune și patriotism, aproape totul trebuie schimbat în statul român. Oamenii care l-au votat și îl susțin pe Nicușor Dan, adică cei care îi dau legitimitatea de a fi ceea ce este, se uită la el ca la un reformator. Sper să fie. Însă știu din propria experiență că fiecare om are limitele lui în capacitatea de a reforma și, mai mult, fiecare om are limitele lui în capacitatea de a suporta o reformă.
Dar sîntem la momentul așteptărilor și cred că nu greșesc dacă sintetizez aceste așteptări astfel: românii se așteaptă de la conducătorii țării să facă cumva să evite pericolul unei crize combinate. Se apropie de noi (sau noi ne-am apropiat de ea) o criză economică. Se spune că navigatorii simt în noapte apropierea unui aisberg pentru că scade brusc temperatura. Un frig amenințător, nu prin el însuși, ci prin ceea ce anunță, le dă frisoane. România simte tot mai mult frigul care anunță impactul cu aisbergul economic. Dacă criza economică este aproape, criza societală este deja instalată. Societatea e divizată, oamenii se disprețuiesc, suspiciunea și neîncrederea domină cuprinsul. Din punct de vedere politic, criza este, de asemenea, aici. Partidele parlamentare sînt fie profund disfuncționale (PSD, PNL, USR), fie direct periculoase (AUR, POT, SOS). După opinia mea, ceea ce oferă mediul politic României este de-a dreptul otrăvitor – a încetat de mult să fie doar deprimant. Disfuncționalitatea acestor partide este, după opinia mea, dincolo de posibilitatea de a fi ameliorată prin reforme. Pur și simplu, partidele sînt atît de stricate și stricăciunea e atît de înrădăcinată, încît este o iluzie să credem că, dacă se schimbă cinci oameni de la vîrf cu alții din eșalonul doi, ele se repară și devin funcționale. În fine, adaug aici și criza de securitate, mai evidentă ca niciodată. Nu trecem deloc prin vremuri liniștite, cu un război sîngeros la doi pași de granița noastră, cu o Rusie agresivă și incontrolabilă, fiind parte a unor structuri euro-atlantice care se clatină sub sabotajul masiv al Kremlinului. În plus, limitele dramatice de competență și voință de luptă ale instituțiilor noastre de securitate, recent dovedite, arată cît sîntem de vulnerabili. Iohannis și toți numiții lui au lăsat statul român în cea mai proastă situație cu putință.
Sigur, primele provocări ale noilor guvernanți sînt de natură economică. Dar am tot mai mult convingerea că succesul noilor guvernanți și, în cele din urmă, salvarea țării depind direct de modul în care se exprimă în afara țării. Criza economică se poate evita sau, dacă nu, măcar îmblînzi dacă România continuă să atragă investiții străine și să rămînă credibilă pe piețele financiare internaționale și dacă rămânem cît de cît în zona plauzibilă a PNRR. Criza societală se poate și ea îmblînzi dacă dispare din sufletul oamenilor teama reală de război și dacă diaspora românească devine responsabilă față de țara de origine, a cărei conducere este invitată să o voteze. Criza politică, la rîndul ei, nu își va revărsa tot potențialul negativ dacă autoritatea unor mari puteri asupra țării este atent și abil gestionată. În fine, în privința securității nu mai are rost să explic: toată securitatea țării stă în capacitatea noastră de a contribui la securitatea Europei și de a beneficia de ea. Or, cînd vine vorba despre securitate națională, gestionarea balanței „contribuție-beneficiu” în context este o treabă foarte dificilă.
Politica externă este, în fond, o politică publică. Nu este cu nimic „aparte”, mai ales de cînd România a devenit parte a Uniunii Europene. Este de așteptat ca noul președinte să fie, cel puțin în primul an, timid în această materie și să fie imediat anturat de „experți” care îi vor explica cît este de special domeniul. Este și nu este – mai degrabă, cum spune, nu este. Nivelul general de incompetență din administrația noastră centrală cuprinde și diplomația. Diplomații sînt funcționari superiori ai statului (superiori în sensul că lucrează în aparatul central) și, ca și magistrații ori ofițerii din armata română, sînt și ei recrutați tot dintre tinerii ieșiți din școlile noastre. Nu sînt veniți nici de pe Marte, nu sînt veniți nici de prin orizonturi inaccesibile. Provin și ei din același contingent din care se alimentează resursa umană pentru toată administrația publică centrală. Și ei sînt produsul unui sistem de educație universitară pe care îl știm, și ei sînt recrutați cu aceleași proceduri discutabile pe care le știm. În plus, noi înșine, beneficiarii serviciului lor public, avem o gravă problemă de percepție. Noi, românii, încă nu simțim competența ca pe o nevoie în treburile noastre publice. Ne-am obișnuit cu incompetența și ni se pare cumva firească. Incompetența nu (prea) scandalizează pe nimeni. A devenit o trăsătură a firescului nostru birocratic. Nu ne dăm seama cît de periculoasă este această liniștită, tăcută obișnuință. Nu ne dăm seama cît de periculoasă este incompetența ajunsă să fie obișnuită. Prima și cea mai gravă consecință este că nu mai știm cum arată competența. Chiar dacă se ițește un competent într-o mare de incompetenți, iar noi sîntem obișnuiți cu incompetența, nu-l vom putea recunoaște. Ceea ce, inevitabil, îl va anihila. Mă uit la numele vehiculate de presă, dar și de noul președinte, pentru funcțiile de consilieri sau de membri în noul guvern. Nici măcar unul dintre ei nu mi se pare competent cu adevărat. Mai ales că cei mai mulți au dovedit deja, cu alte ocazii, ce și cît pot. Sigur, nu-i angajez eu, ci președintele sau viitorul prim-ministru – s-ar zice că e treaba lor cu cine lucrează. Dar sînt un pic îngrijorat pentru că ei vor fi angajați să se ocupe (și) de treburile mele, precum și de ale dumneavoastră. Sper să fiu eu „speriat de bombe” și să se dovedească în curînd că mă înșel. Vom vedea.
Așadar, formulez ca o primă îngrijorare problema resursei umane pentru o nouă politică externă. Într-o țară în care cel mai important crieriu de angajare este pe cine cunoști și în care, dacă îl cunoaștem pe unul care joacă golf pe terenul lui Trump, îl recrutăm pentru înalte responsabilități, nici nu trebuie să fim altfel decît îngrijorați în această privință. Îi va fi greu și președintelui Dan, așa cum le-a fost tuturor predecesorilor săi, să nu se lase amețit de dansul cu panaș al diplomatului român care te face praf cînd îți explică cîte a făcut, pe cine știe, ce sfori trage și de ce e în stare sau de cîntecul șoptit al Serviciilor care, și ele, dacă le asculți, fac și dreg și sînt formidabile. Dacă jumătate din ceea ce spun diplomații și Serviciile că fac și sînt în stare să facă ar fi adevărat, România ar fi trebuit să fie la un nivel de influență mondială comparabil cu cel al Israelului.
Dar dincolo de problema resurselor umane, politica noastră externă cere un nou stil. Sîntem, ca să zic așa, pe stil vechi. Săptămîna viitoare voi detalia.
