Oricine poate să antreneze cu Becali. Oricine vrea. Și tu. Și tu. Chiar și tu. Totul e să vrei. Totul e să fii ca fostul antrenor care a plecat în lacrimi. Normal. A cîștigat sute de mii de euro. Cel mai simplu salariu din lume. Atunci cînd antrenezi cu Becali totul este simplu. Antrenezi în fiecare zi, mai puțin în ziua meciului. Dar cine s-ar putea plînge? E o zi din șapte. Cîteodată două, nu mai mult. Nu ai apăsări, nu ai responsabilități. Cîștigi sau pierzi, antrenor al lui Becali te numești. Singura problemă e că trebuie să apari în fața presei și a întrebărilor nepoliticoase despre cum antrenezi. Și mai ales de ce. Dar pînă la urmă și presa se plictisește. De cîte ori poți pune aceeași întrebare și să capeți aceeași fentare a răspunsului? De cîte ori îl poți întreba de ce a înlocuit la pauză pe cineva cu altcineva și să îți muști buzele ca să nu izbucnești în rîs? Dar asta a fost pînă acum. Cu Mirel cică e altceva. „Nu mai merge după ureche”, a recunoscut patronul FCSB, cel care se lăuda pînă ieri cu sistemul lui. FCSB e în cel mai prost sezon din istoria patronatului lui Becali. De aceea i-a dat mînă liberă finului. Finul a zis că vine să-și ajute nașul la ananghie. E un fel de muncă în folosul familiei. De aceea Becali nu mai antrenează, cel puțin nu deocamdată. El nu se bagă peste Rădoi și Rădoi nu e antrenor în sensul clasic al cuvîntului. Nu a venit ca antrenor în primul rînd, ci ca fin. Deci sînt chit. E un fel de excursie pe munte, văd ei unde ajung, la o stînă, la o cabană, la un hotel sau într-o peșteră. E un fel de „hai să încercăm și așa”. Oricum, din vară Rădoi pleacă, e băiat deștept, știe că această ciudată situație, în care patronul nu face schimbările și primul 11, nu poate dura. De la vară, dacă rămîne, atunci chiar ar trebui să antreneze cu Becali. Iar cu Becali antrenezi așa cum te bați cu ursul. Adică te bate. Sigur, poți să zici că ai luptat. E nasol că după aia nu mai ai cui să-i zici. Pentru că nu mai exiști. Asta înseamnă să antrenezi cu Becali.
