Mlaștină doar dacă trimitem în noaptea dinaintea meciului o trupă de comando ca să inunde terenul lui Beșiktaș. Dar n-aș da multe lire turcești pe pielea lor dacă ar fi așa. Nici pe a tricolorilor. Discuția despre a cîștiga acest baraj pentru Cupa Mondială cade din nou în aria de competență a miracolului. Un domeniu în care îmi declar deschis habarnismul. Nu știu cum se antrenează științific norocul, căci despre asta e vorba, nu e o bătălie între Dumnezeu și Allah, cum ar crede cei care pupă cruci și iconițe la meciuri. E despre cum și-a pregătit fiecare fotbalul de-a lungul ultimelor decenii. Și aici s-a întîmplat cam ca în toate sporturile. De la handbal, unde eram un far și în care am ajuns acum nu doar în lumea a treia, ci și cu un selecționer care nu știe regulamentul elementar, pînă la fotbal. Îi băteam pe turci regulat, și nu cum o făcea Ștefan cel Mare, îi băteam pe bune. În aproape 30 de meciuri ne-au învins de doar cinci ori, în 1925, 1959, 1965, 2010 și 2013. Frumoase vremuri. Azi, doar Arda Guler, de la Real Madrid, valorează aproape cît tot lotul României. Deși în fotbal se zice că nu joacă banii, în cazul ăsta problema e că nu joacă nici mulți dintre ai noștri. Naționala e fără cap și fără coadă. Primii doi atacanți sînt indisponibili, iar de curînd s-a accidentat și portarul titular. Abia aici intervine Biblia: celor care au, li se va da, celor care n-au, li se va lua și ce n-au. Cu toate astea, lumea specialiștilor e de un optimism revoltător. Optimismul nu costă nimic. Realismul e nepatriotic. Dar e fotbal. Dacă era vorba despre construcția de drone, nu ne mai prezentam la meciul cu turcii. Așa, există posibilitatea imposibilului. Aici există o doză de loterie care atrage populația, cui nu-i place să cîștige ceva ce nu merită? În mod normal, ne bat. Rău. În mod fotbalistic, ne dăm în iluzii.
