Guvernul a decis săptămîna trecută să-i lase pe demnitarii săi fără mașinile cu șofer. Era un capitol la care, în cancelaria premierului, se consumau 12 milioane de lei pe an, fără a pune la socoteală combustibilul, aceasta fiind cea mai mare cheltuială din bugetul instituției. Nu știu ce se va întîmpla pînă la urmă cu șoferii de la Guvern, adică dacă aceștia chiar vor fi concediați. Asta pentru că acolo e vorba de un fel de castă. Tagma șoferilor de demnitari nu e de ici, de colo. Șoferii sînt apropiați de înalții funcționari pe care-i duc cu limuzina dintr-un loc în altul și, de regulă, au grijă și de familiile lor, le duc copiii la școală și soțiile la coafor. Între demnitari și șoferii lor se creează relații speciale. Șoferii află lucruri destul de intime despre cei pe care-i conduc cu mașina (a se vedea dezvăluirile mai recente ale fostului șofer al soților Ceaușescu). Dincolo de asta, șoferilor le ajung la urechi lucruri care se discută la nivel înalt, informații, uneori importante, pe care și le pot împărtăși apoi, între ei, la o cafeluță, în poarta garajelor. Carevasăzică, puterea lor nu e deloc de subestimat. Grație intervențiilor din partea demnitarilor „conduși”, nu rareori, familiile și rudele șoferilor ajung să fie angajate, la rîndu-le, în instituțiile respective, în diverse posturi de umplutură. Așadar, cheltuielile cu șoferii nu sînt neapărat doar cele cu salariile, cu benzina și cu reviziile din service-uri. În multe cazuri, adevăratele costuri sînt cu totul altele. E vorba de acei nenumărați angajați care roiesc de obicei în preajma unor instituții publice, a căror utilitate în interes public e greu de justificat, dar a căror permanentă activitate în folos personal e considerabilă.
Sînt destule situații în care șoferii unor demnitari ajung ei înșiși în funcții importante sau intră în combinații dubioase. Un fost șofer al lui Emil Boc, de pildă, a ajuns într-un post de monitorizare a traficului aerian, fără să aibă vreo pregătire în domeniu. Un fost șofer al lui Sorin Oprescu era, potrivit relatărilor din presă, apropiat de clanul Cămătarilor. Situațiile astea continuă o tradiție venită din comunism, dacă nu chiar și dinainte. Șoferi ai unor foști mari securiști au devenit după revoluție mari patroni, beneficiind de creditele pe care directorii unor bănci de atunci le ofereau doar pe criterii de cumetrii și cunoștințe din rețele bine închegate.
Am cunoscut un domn care se lăuda că datorită abilităților sale a ajuns în „culmea meseriei”, adică șofer la o importantă instituție publică. Bineînțeles, omul nu era vreun Fittipaldi, iar culmea meseriei însemna un loc foarte călduț, în care nu avea prea mult de lucru, dar era bine plătit și avea o mulțime de pile și relații.
Dacă mă gîndesc bine, eu însumi am avut la un moment dat în răspundere o întreagă echipă de prospecțiuni geofizice, la o instituție care era încă de stat, pe vremea aceea, și cel mai greu mi-a fost să mă înțeleg cu șoferii. Erau trei. Unul, tînăr și neliniștit, pleca noaptea cu duba lui, fără voie, să colinde localurile din stațiunea unde eram încartiruiți. Un altul, deși în vîrstă, era bețiv și iresponsabil, iar în cele din urmă s-a răsturnat cu camionul într-o rîpă (noroc că era singur și n-a pățit mare lucru). Al treilea părea să fie mult mai înțelept și se ocupa de combinații bănoase cu benzina care îi era repartizată.
Evident, există și șoferi foarte buni și corecți și nu vreau să generalizez nimic, dar aici e vorba de un fenomen de castă. Forța acesteia și-a făcut simțite efectele în multe instituții de stat, dar a contaminat și instituții private. Am lucrat pentru puțin timp la un ziar complet privat, înființat după 1989. Cînd a trebuit să fac primul meu reportaj acolo, mi s-a spus să iau o mașină cu șofer, să merg prin niște sate din preajma Bucureștiului. Treaba asta s-a dovedit a fi mai grea decît reportajul în sine. A trebuit să fac cunoștință cu dispecerul șoferilor de la acel ziar, care se purta ca un mare jupîn și care mi-a spus că nu are nici un om liber, deși niște șoferi jucau table chiar acolo, la o masă. E adevărat că unii erau arondați doar pentru șefi și nu făceau niciodată alte curse. Fusesem avertizat că trebuie să vorbesc frumos cu dispecerul și să-l rog să mă ajute, pentru că altfel nu am nici o șansă. În cele din urmă mi-a pus o mașină la dispoziție. Șoferul înțelegea cu greu unde trebuie să mă ducă și la fel de greu nimerea drumurile directe. Apoi, la un moment dat, văzînd că treaba se cam lungește, m-a înștiințat că programul lui se încheie la ora 16 și că, dacă nu sînt gata, el pleacă și mă lasă în comuna Tunari. Așa se face că reportajul a depins mai mult de șofer decît de mine.
Să mai spun și că, pe la începutul anilor ’90, am stat de vorbă cu mai-marii unei confederații sindicale, bazate în special pe sindicate ale șoferilor. Simbolul lor era un pumn strîns. Au ținut să-mi explice atunci că, la americani, prin syndicate se înțelege și mafie. Păreau mîndri de ideea asta. Mulți dintre ei au ajuns ulterior politicieni de succes și oameni de afaceri. Unii au trecut însă și pe la pușcărie.
În sfîrșit, se pare că, întotdeauna cînd ai de-a face cu șoferii, lucrurile sînt complicate. Nu știu dacă, săptămîna trecută, premierul Bolojan a luat doar o decizie de moment sau chiar s-a hotărît să înceapă să deznoade o problemă teribil de sinuoasă.
