Înainte de a vorbi despre criza economică, ne aflăm în situația de a face o scurtă introducere. Și în știința economică, ca de altfel pentru întregul spectru al științelor sociale, este important să delimităm granițele dezbaterii despre bine și rău, despre tendința spre bine sau spre rău a omului. Un economist, Sedlácek, ne ajută să înțelegem chiar caracterul fundamental pentru științele sociale al interogației dacă omul este bun sau rău. Asta pentru că de aici, de la modul în care răspundem la această întrebare, deschidem dezbaterea despre amestecul statului în economie și în viața noastră. Dacă răspunsul este negativ, în sensul că vom accepta că omul este rău de la natură, atunci vom ajunge la concluzia că nu-și merită libertatea și nici n-o poate gestiona. Atunci apare reglementarea care restrînge această libertate. Omul rău nu poate fi moral, în sensul că nu poate să-și gestioneze propria lume de unul singur. El are nevoie de ajutor și deleagă statului responsabilitatea existenței sale împreună. Nu cooperează și nu poate să crească valoarea capitalului social și nivelul relațiilor interumane. Omul rău nu poate fi liber, el este sclav. Iar sclavul are nevoie de protecție și de îngrijire. Pe de altă parte, dacă vom accepta că omul este bun de la natură, atunci el poate fi reținut ca fiind o ființă superioară, liberă, care nu are nevoie de un Leviatan care să-i organizeze viața. Omul bun este deschis și capabil de cooperare. Nivelul său de asociere și de trai împreună este unul sofisticat, materializat în practica socială prin instituții sofisticate pe care acest om le gestionează corect în favoarea individului și colectivității. Egoismul omului rău este înlocuit de generozitatea celui bun.
Sedlácek își încheie considerațiile despre întrebarea la care făceam referire: „Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru a mii de indivizi sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piața spontană poate ajunge la rezultate optime? Cînd se întîmplă să tindă spontan spre bine și cînd spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esența umană rezidă diferența dintre variatele curente de gîndire. Sîntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?” (Tomás Sedlácek, Economia binelui și a răului, Editura Publica, 2012, p. 281). Atunci cînd vorbim despre libertatea umană și economică, despre întreprindere capitalistă și economie de piață, plecăm de la ipoteza omului bun prin natura sa. Altfel, libertatea nu ar putea fi esența călăuzitoare. Atunci cînd mii și milioane de oameni cooperează în baza liberului-arbitru, ei se manifestă ca ființe responsabile în fața celorlalți oameni. Societatea liberă nu este una a răufăcătorilor. Dacă ar fi așa, totul s-ar transforma rapid în haos. După cum răspund la întrebarea noastră, economiștii se împart în două. Este vorba despre economiștii liberali, care consideră omul ca fiind bun, și economiștii socialiști, care consideră omul ca fiind rău. Liberalii nu acceptă intervenția statului în economie (mai ales în calitatea sa de proprietar al uneltei de lucru), după cum socialiștii văd lumea organizată și condusă de către o autoritate supremă, statul. Cel mai important liberal a fost Adam Smith, iar cel mai important socialist a fost Karl Marx. Referindu-se la societatea umană, Adam Smith, în Avuția națiunilor, pune în evidență modul de acțiune economică al omului liber: ,,Pe marea tablă de șah a evoluției societății omenești, fiecare piesă are propriul principiu de mișcare, cu totul diferit de cel pe care legislatura ar putea hotărî să i-l impună. Tot ceea ce au produs aceste intervenții guvernamentale au fost distorsiuni, de obicei în folosul celor puțini și pe cheltuiala celor mulți. Un om de stat care ar încerca să-i îndrume pe particulari în ce sens să-și întrebuințeze capitalurile […] și-ar asuma o autoritate care nu numai că nu s-ar putea încredința fără risc unei singure persoane, dar nici măcar unui consiliu sau senat, și care n-ar fi nicăieri atît de periculoasă ca în mîinile unui om care ar fi destul de nesocotit și de vanitos încît să se considere demn de ea” (apud Paul Johnson, Dușmanii societății, Editura Humanitas, 2013, p. 95).
Revenind la dezbaterea noastră, vom spune că totuși se întîmplă uneori ca spectrul haosului să ne facă cu ochiul. Răul este mereu lîngă noi și ne zîmbește adesea complice. Criza economică este o manifestare a sa. Asta pentru că trăim într-un univers incert, așa cum bine spunea Immanuel Wallerstein – vezi Statutul sociologiei ca știință socială, în Dumitru Otovescu (coord.), Tratat de sociologie generală, Editura Beladi, 2010, p. 108). Omul bun are de dus această povară, cea a crizelor în general și a crizei economice în special. Chiar dacă sînt naturale, în sensul apartenenței la legități care nu țin de voința umană, crizele economice sînt greu de acceptat. De fiecare dată. În timpul lor, omul bun se întunecă, uitînd vremurile bune care tocmai au trecut. Ce altceva este criza economică dacă nu o reamintire a faptului că sîntem buni și liberi, dar sîntem totuși atît de fragili?
Ce este o criză economică? Dacă ar fi să judecăm după dezbaterea publică de la noi, ar trebui să spunem că este un fel de balaur care ne va înghiți pe toți. Aici, la noi, unde totul este posibil, pînă și criza economică nu este un fenomen natural, ciclic, inevitabil, ci un fel sperietoare bună la toate. Politicienii și comentatorii de toate categoriile, oamenii din popor, toți vorbesc încontinuu despre criză. Nu contează știința, nu contează nivelul de cunoaștere, ideea este că noi sîntem mereu în criză. Se produce multă dezinformare și multă panică. Iar criza economică, așa cum spuneam, este dușmanul perfect. Definiția crizei economice este relativ simplă și se face prin raportare la obiectivul fundamental al științei și acțiunii economice libere. Acest obiectiv este creșterea economică. Rezultatul său este starea de prosperitate economică. Atunci cînd într-o economie națională se produce creștere economică și deci prosperitate, ne aflăm în situația de avînt economic. Atunci cînd economia scade și se pierde din nivelul de prosperitate, ne aflăm într-o perioadă de criză economică. Mai mult decît atît, criza economică nu este orice scădere a nivelului economic, ci este una de tip patologic, așa cum o definește un foarte bun dicționar de științe economice (vezi Dicționar de științe economice, Claude Jessua, Christian Labrousse, Daniel Vitry, Damien Gaumont, Editura Arc, 2006). Aceeași lucrare enumeră trăsăturile unui mediu economic care a fost cuprins de criză: el este cuprins de inflație sau șomaj, sau de ambele fenomene în mod concomitent; scade nivelul de trai al populației, vizibil prin scăderea consumului; recesiunea economică anunță criza, fiind urmată de o depresiune economică; este cel mai adesea parte a unui ciclu economic, finalul său; alteori nu este finalul unui ciclu economic, ci rezultatul unui șoc financiar, al ofertei agregate, sau pur și simplu este rezultatul unei instabilități politice (Dicționar de științe economice, Claude Jessua, Christian Labrousse, Daniel Vitry, Damien Gaumont, Editura Arc, 2006, p. 245). Că este percepută ca un moment al ciclului economic sau ca o ruptură fundamentală, o discontinuitate, criza economică este ceva nedorit și gestiunea sa atentă este obligatorie.
Criza economică este fenomenul de scădere, de contracție a activității economice. Ea există pe tot parcursul perioadei în care activitatea economică scade, chiar dacă PIB-ul are încă valori pozitive. Privită ca parte a ciclului economic, începe în momentul de saturație, de maxim, de preaplin al unui ciclu economic. Se manifestă în primul rînd prin contracția activității economice, măsurată prin scăderea PIB. Întotdeauna criza economică este însoțită de creșterea șomajului, dar nu întotdeauna este însoțită și de fenomenul de inflație. Dacă apare și inflația, atunci criza este foarte profundă, fiind echivalentă dezordinii economice și monetare. O criză economică presupune scăderea masivă a producției, însoțită de probleme structurale, de rigidități în interiorul economiei, determinate de consumarea factorilor de producție specifică unei megatendințe care a întreținut ciclul economic (vezi Dorel Dumitru Chirițescu, Fețele monedei. O dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015).
În contrapondere cu termenul de criză economică, există starea de echilibru economic. Thierry de Montbriall arată că: „Un sistem dat este într-o stare de echilibru dacă această stare este invariabilă de-a lungul timpului”. Sau: „Mai interesantă este o altă definiție (pentru un sistem stabil, n.n.), a cărei formulare precisă a fost introdusă de matematicienii sovietici Andronov și Pontreaghin în 1937; în general vom spune că un sistem dinamic este structural stabil, dacă structura sistemului însuși (adică totalitatea relațiilor dintre elementele sale), fiind ușor modificată, familiile de traiectorii au în comun aceleași elemente topologice, adică rezultă unele din altele prin deformare continuă. Altfel spus, o ușoară perturbare a unui sistem stabil structural păstrează forma ansamblului traiectoriilor sale...” [...]. Montbrial completează: „Important este să înțelegem că există un concept profund de stabilitate care nu se identifică cîtuși de puțin cu imobilismul [...], stabilitatea și schimbarea nu sînt incompatibile [...]. Un sistem care nu este stabil structural poate suferi «bifurcații» sau catastrofe...” (vezi Thierry de Montbrial, Acțiunea și sistemul lumii, Editura Expert, 2003, p. 180).
Decidentul economic și politic trebuie să supravegheze cu atenție tabloul de bord al economiei și societății pe care le gestionează. Dacă de multe ori o criză nu poate fi prevenită, atunci gestiunea sa trebuie făcută cu mare atenție. Altfel, proiecția socială a omului bun despre care vorbeam la început poate fi pusă în pericol. Criza este un dușman al societății deschise, organizată ca o asociere de oameni liberi.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
