Penibil recentul scandal stîrnit de CV-ului politicianului Ionuț Moșteanu, fost ministru al Apărării! Oscilația imprecisă între două universități vagi, marginale, cu reputație dubioasă, calculul alunecos al anilor de studii disipați în vreo trei etape răspîndite pe vreo douăzeci de ani, zigzagul între Automatica neterminată și Politehnică, salonul de biliard din Viena și managementul ingineresc la școli de mîna a șaptea, notorii ca fabrici de diplome, au făcut din bietul domn Moșteanu victimă sigură. Și, subliniez, meritată. Omul nu ar fi trebuit să ajungă ministru niciodată. Cu atît mai puțin ministrul Apărării, într-un context precum cel în care trăim. Remarc, însă, că ceea ce l-a înlăturat din funcție e o chestie de CV. Nu dezordinea în care a decurs exercițiul de mobilizare a rezerviștilor, care a devenit, în final, pe tăcute, dintr-un exercițiu militar propriu-zis o simplă (re)luare în evidență a bărbaților români convocați cam brambura. Nu răspunsurile absolut declasante politic la întrebările despre contribuția României la ajutorul internațional acordat Ucrainei sau cele legate de gestionarea incursiunilor dronelor rusești în spațiul nostru aerian. Nu contribuția sa la adoptarea unei strategii ridicole de răspuns în aceste cazuri (strategie validată, vai, de CSAȚ). Nimic din toate astea nu i-a venit de hac, doar CV-ul!
Pornind de la constatarea acestei puteri uriașe a CV -ului, vreau să discut chestiunea CV-ului în general și nu chestiunea CV-ului deputatului Ionuț Moșteanu, căci asta nu mai interesează decît pe votanții săi, iar eu nu am fost și nu voi fi unul dintre aceștia.
Am reflectat și eu, de ceva vreme, la importanța CV-urilor în lumea de azi. Mi se pare tot mai evident că CV-ul te urcă, CV-ul te coboară, că ești nici mai mult, nici mai puțin decît spune CV-ul tău și că, în fond, nu CV-ul este făcut pentru om, ci omul este făcut pentru CV. Cînd au înțeles asta, o grămadă de oameni de nimic au încetat să mai lucreze cu ei înșiși și au început să lucreze la CV. Așa au ajuns la mare glorie doctoratele care, pînă cum vreo 25-30 de ani, erau preocuparea unor categorii minuscule de profesori și cercetători.
CV-urile, în general, se umplu cu trei categorii de informații, în afara celor personale. Prima categorie: diplomele. Enumeri școlile pe unde ai trecut și precizezi cu ce fel de patalama ai ieșit de acolo, de la diplomele de participare la un curs de week-end online pînă la licențele obținute în toată regula, după ani de frecvență. A doua categorie de informații din CV: serviciile pe unde ai trecut. De la voluntariatul de o după-amiază la traseul carierei într-o corporație globală, totul se înșiră, cuminte, cronologic, cu descrierea în cîteva cuvinte a responsabilităților de care ar fi trebuit să te achiți. În fine, a treia categorie de informații obligatorii: o elogioasă autodescriere a „competențelor și abilităților”. Dacă ar sta cineva să citească această a treia parte din toate CV-urile din lume, ar constata imediat că toți oamenii, fără excepție, sînt genialoizi, harnici și dedicați, „orientați spre rezultate”, modele de eficiență, cu scoruri mari la „inteligență emoțională” și cu egale, excepționale calități de lucru în echipă și, în același timp, de lideri ai oricărei echipe, mici sau mari.
Se știe, curriculum vitae, abreviat de marii abreviatori anglofoni, a devenit CV, universal citit „sivi”. (Nu vă repeziți să credeți că abrevierea e americană. Americanii folosesc mai degrabă cuvîntul franțuzesc résumé decît CV.) În fine, sînt dintre cei care cred că sensul de început al cuvintelor păstrează, în continuare, puterea de a sugera, dintre înțelesurile și utilizările ulterioare, pe cele corecte. Curriculum vitae, firește, se traduce prin „cursul vieții”. În cîteva lucrări, Cicero vorbește despre „curriculum solis et lunae” – cursul soarelui și al lunii. Observ, în treacăt, că Cicero nu spune curricula (pluralul lui curriculum), deci cursurile soarelui și al lunii, ci curriculum, ceea ce înseamnă că cei doi aștri au împreună un curs și nu are fiecare cursul lui. Un alt sens interesant al lui curriculum, de găsit peste tot, de la Cicero la Titus Livius, la Aulus Gellius: acela de competiție, derivat desigur din cursele de alergări, inclusiv cursele de cai, căci primul sens al lui curriculum este acela de alergare. Dar cel mai important sens al lui curriculum, după opinia mea, se găsește tot la Cicero, într-un pasaj din De senectute (XIII, 38). În acest dialog, cum se știe, Cato răspunde tuturor capetelor de acuzare formulate la adresa bătrîneții, printre care sînt acelea că oprește viața activă și că slăbește forța fizică. După ce spune cît de multe lucruri face în plan intelectual, anume că lucrează la o carte, studiază istoria, redactează discursurile pe care le-a ținut în apărarea unuia sau altuia, scrie despre drept, traduce din greci și, urmînd un îndemn pitagoreic, rememorează în fiecare seară tot ce a spus, auzit și văzut peste zi, deși este un om bătrîn, Cato spune: „Hae sunt exercitationes ingeni, haec curricula mentis, in his desudans atque elaborans corporis vires non magno opere desidero”. Adică: „Acestea sînt exercițiile minții, aceasta este gimnastica ei; asudînd la ele și realizînd ceva, nu regret prea mult lipsa puterilor fizice” (trad. Aristotel Pârcălăbescu). În dicționarul Guțu, expresia „curricula mentis” din această scriere ciceroniană desemnează „terenurile exersării inteligenței”.
Iertat să-mi fie lungul apel la anticii romani, dar cred că exact asta ar trebui să fie un curriculum vitae: nu un traseu al unei vieți, nu o biografie pe scurt, în date calendaristice și liniuțe de la capăt, ci un itinerariu al exersării competitive a inteligenței unei persoane. Nu diplome, nu locuri de muncă și funcții, ci terenurile pe care s-a exersat inteligența persoanei.
Îmi dau bine seama că CV-ul este instrumentul de bază al celei mai pasionante activități de HR, anume recrutarea. Poate că în anumite domenii, pentru anumite funcții, e normal. Dar știu bine că e anormal ca CV-ul să fie un instrument de evaluare politică. Dacă „parcursul vieții” este, indiscutabil, foarte important, de nu chiar cel mai important lucru de avut în vedere cînd alegem între candidați, nu ceea ce e cuprins în CV-ul uzual trebuie să ne intereseze, ci unde, cum, cînd și cu ce rezultate s-a exersat inteligența omului care ne cere votul.
Ca să revin de unde am început – pentru că, așa se spune, cele mai bune texte sînt cele care, la final, se întorc la începutul lor într-o grațioasă buclă –, terenurile pe care s-a exersat inteligența deputatului Ionuț Moșteanu nu sînt dezvăluite de CV-ul lui buclucaș și, ascultîndu-l, nici nu se prea pot bănui.
