Tomcat, de James Rushbrooke. Traducerea și regia: Vlad Bălan. Cu: Mihai Mitrea, Mircea Alexandru Băluță, Dana Marineci, Annemary Ziegler, Amalia Hesson / Erika Condruț. Scenografia: Gabi Albu. Muzica originală: Cristina Juncu. Lighting design: Vlad Bălan, Traian Marin. Asistentă de regie: Cezara Petredeanu. Asistent scenografie și grafică proiecții: Iulian Stoian. Regia tehnică: Elena Ghimpețeanu. Producător delegat: Camelia Moroianu. Teatrul Excelsior.
„Mă îngrozește că studiile arată că tot mai mulți tineri sub 25 de ani ar renunța de bunăvoie la o parte din libertăți pentru stabilitate economică. (…) Pentru mine, Tomcat nu este o poveste despre știință sau genetică, ci despre cum se infiltrează o dictatură în cele mai intime relații.” Regizorul Vlad Bălan explică astfel cea mai recentă premieră a sa, Tomcat, la Teatrul Excelsior, piesa de debut (2015) a dramaturgului britanic James Rushbrooke, care spunea că genul său preferat în dramaturgie este distopia domestică.
Cu acest spectacol, Vlad Bălan a încheiat Trilogia neuroștiinței, din care mai fac parte Efecte secundare (tratamente experimentale pentru depresie, care cresc dopamina, pot schimba personalitatea pacienților, ceea ce ridică întrebarea dacă sentimentele lor – de exemplu, îndrăgostirea – sînt autentice sau sînt rezultatul medicamentelor) și Risipire (o operație experimentală pe creier ar ajuta la vindecarea unor boli degenerative, dar ar altera memoria, personalitatea și sentimentele pacientului, ruinîndu-i viața personală). Ca și celelalte două episoade din trilogie, Tomcat se petrece într-un viitor apropiat, cînd evoluția științei și a tehnologiei va permite corectarea defectelor umane, ba mai mult, le va putea identifica și trata încă din stadiul de fetus. În cazul în care defectul genetic este ireparabil, fetusul poate fi eliminat. Ce se întîmplă însă cînd aspirația spre perfecțiune umană duce la decizii radicale – doar oamenilor perfecți li se permite să trăiască (s-a mai întîmplat în istorie) –, care instituie dictatura?
Jess, o puștoaică de 12 ani, a fost toată viața închisă într-o cameră-laborator, fiind subiectul unui studiu clinic. În societatea distopică în care trăiește, Jess moștenește de la mama sa nu doar talentul extraordinar la desen, ci și o genă care i-ar da, conform specialiștilor, un caracter psihopat. Mama ei, decedată în împrejurări suspecte, pare să fi manifestat latura violentă asociată acestui diagnostic. Supravegheată continuu, în camera ei aseptică, albă și moale, Jess se atașează de singura persoană care o tratează ca pe o ființă umană, asistentul Tom. Spectacolul se concentrează la propriu pe camera lui Jess, scenografa Gabi Albu o plasează în mijlocul spațiului de joc foarte mic de la Sala Studio a Teatrului Excelsior: un cilindru vertical cu pereți din voal transparent, prin care se poate vedea dintr-o parte în alta, căci celelalte spații de acțiune – în spital, acasă la doctorul Charlie sau în biroul doctoriței Caroline – se configurează concentric în jurul acestuia, fiind identificate doar prin prezența personajelor. Practic, Jess se află în mijlocul distopiei.
Spectacolul panoramează o rețea a răului, în care fiecare personaj este în diferite grade complice al dictaturii, chiar și fără intenție. Doctorul Charlie (Mircea Alexandru Băluță), mai tînărul și foarte ambițiosul coleg al lui Caroline (Annemary Ziegler), agreează regulile – știința e precisă, fetușii defecți trebuie eliminați pentru ca lumea să fie perfectă. Nu are dubii nici cînd aceste reguli îl afectează direct sau cînd soția lui, Rachel, decide să le încalce și să se sustragă dictaturii, devenind invizibilă pentru sistem. În dictatură nu este permis să exiști dacă nu te aliniezi regulilor (astăzi pare că uităm asta) și spectacolul arată cum un sistem autoritar se insinuează treptat în viețile personale ale oamenilor, pe care ajunge să le controleze. Dar dictaturile nu se bazează doar pe forță, ci și pe adeziune. Caroline e conștientă că sistemul are probleme, că o pacientă ca Jess, pe care s-a luptat să o salveze cînd era bebeluș, este condamnată de la naștere. Știe că Jess ar putea fi, de fapt, normală, dar cum nu poate convinge pe nimeni, se rezumă să tărăgăneze birocrația și să o țină pe fetiță ca pe un animal în cușcă, în viață, dar fără o viață. Rachel (Dana Marineci) și Tom (Mihai Mitrea) sînt cei care acționează, nu doar pentru că ei înțeleg absurditatea sistemului și îl văd așa cum e, opresiv, ci și pentru că sînt personajele cu cea mai mare empatie. Să fii om nu înseamnă să fii perfect, ba dimpotrivă, aș zice, și cele două personaje îmbrățișează această perspectivă. Însă nici ele nu sînt personaje rebele pînă cînd sistemul nu le forțează să fie, prezența lor în arhitectura dictaturii este normală, doar că au un punct dincolo de care nu mai pot accepta crimele înfăptuite în numele unei societăți perfecte. Rachel și Tom nu se revoltă față de sistem, ci i se sustrag, un indiciu despre ferocitatea dictaturii.
Spectacolul se bazează pe Jess, un personaj care nu iese niciodată din scenă, fiind continuu sub supraveghere, prin urmare și cele două actrițe care o joacă alternativ, Amalia Hesson / Erika Condruț, sînt permanent expuse publicului. Am văzut spectacolul cu Amalia Hesson, care ține cu mare precizie personajul sub control în toate variantele sale, cînd domină, manipulează, este obedientă sau violentă. Partitura actoricească urmează o sinusoidă abruptă, personajul face voleuri psihologice și comportamentale mari de la o scenă la alta, iar Amalia Hesson este stăpînă absolută pe tumultuoasa Jess, în timp ce execută o echilibristică fină între paranoia și normalitate, permițîndu-i personajului să susțină atît teza psihopatiei, cît și pe cea a adolescentei obișnuite, care reacționează la mediul claustrant și schizoid în care trăiește. Un personaj construit să pară și dement, și sănătos presupune o actorie precisă, de forță și anduranță în același timp, și asta îi iese perfect Amaliei Hesson. Prin integrarea copiilor în roluri centrale, de personaje complexe psihologic, cu partituri artistice complicate, Tomcat amintește de spectacolele cu copii ale lui Milo Rau, Five Easy Pieces și Medea’s Children. Jess are 12 ani. Actrița Amalia Hesson are tot 12 ani.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Iustin Şurpănelu
