● Goodbye, Lenin! Tot ce era familiar dispărea cu o viteză pe care nu o puteam opri, de Wolfgang Becker și Bernd Lichtenberg. Regie: Eugen Jebeleanu. Adaptare scenică: Bernd Lichtenberg. Traducere: Elise Wilk. Scenografie: Velica Panduru. Costume: Carmen Secăreanu. Lighting design: Cristi Niculescu. Imagine video: Iustin Șurpănelu. Asistență scenografie: Maria Constantin. Producție decor: Tukuma Works. Coordonare proiect: Irina Slate. Cu: Emilia Bebu, Niko Becker, Cosmina Olariu, Nicholas Cațianis, Maruca Băiașu, Iosif Paștina, Mihaela Sîrbu, Cristian Popa. Teatrul Metropolis. Spectacol susținut de Asociația 50 de minute și AUCHAN România. Mulțumiri actorului Vlad Bîrzanu pentru apariția în videoclipurile utilizate în spectacol.
Tomorrow Is Your Turn e scris pe fundalul scenei în Goodbye, Lenin!, noul spectacol al lui Eugen Jebeleanu de la Teatrul Metropolis, o adaptare a scenariului filmului lui Wolfgang Becker. Replica parafrazează titlul unui cîntec de Nina Simone, Tomorrow Is My Turn, care se și aude la un moment dat în spectacol, și sintetizează tema, schimbarea de generații care include o drastică schimbare de perspectivă pe fundalul căderii Zidului Berlinului. O generație, generic vorbind, trăită și formată în comunism, expiră peste noapte, fiind aruncată în afara societății active, pe fundalul derizoriului tranziției haotice la un capitalism sălbatic. Ca și în România anilor ’90, și în Gemania de Est o serie de categorii și comunități sociale au devenit brusc inutile în dinamica socială (de exemplu, muncitorii din fabricile închise/privatizate rapid), lăsate să se descurce cum pot, reduse la limita supraviețuirii, abandonate de stat în numele unei democrații meritocratice înțeleasă ca elitism sinonim cu educația superioară și bogăția. Această schimbare de regim politic văzută la nivel micro și redată prin povestea relației mamă-fiu, în care mama, o comunistă convinsă, care practica critica din interior a regimului, și fiul, un tînăr prins în vîltoarea sinusoidei post-comuniste entuziasm/dezamăgire, joacă roluri într-o ficțiune. Aflată în comă din cauza unui infarct produs cu puțin timp înainte de căderea Zidului Berlinului, mama se trezește opt luni mai tîrziu, extrem de fragilă, vulnerabilă la emoții, astfel că fiul îi întreține iluzia unui stat comunist pentru a nu-i provoca un șoc letal. Acest surogat de realitate, care îmbălsămează trecutul – inclusiv prin filmarea unor emisiuni TV în stil comunist – este o declarație de dragoste pe care fiul o face mamei, prin capacitatea lui de a crea iluzia în care ea să poată trăi.
Filmul lui Wolfgang Becker scanează haosul social din anii ’90, acea viață între două lumi care a cuprins societatea, în care precaritatea a lovit nemilos. Eugen Jebeleanu marchează și el aceste elemente de istorie traumatizantă – aventura găsirii castraveților murați, muncile necalificate ale surorii absolventă de universitate, contactul degradant cu angajații unor spații publice devenite private între timp, avatarurile financiare –, dar mută accentul pe relația mamă (Emilia Bebu, aproape eterică, o fantomă a trecutului) – fiu (Niko Becker, teluric prin contrast cu mama) și pe filtrele de realitate pe care fiul le pune pentru a crea o ficțiune în care mama poate supraviețui, ridicînd și chestiunea realităților subiective pe care fiecare dintre noi le experimentăm. Cît de distorsionat și dezechilibrat subiectiv percepem realitatea și cît de dispuși sîntem să ne asumăm asta, în loc să pretindem că este realitatea obiectivă? Spațiul creat de Velica Panduru este integral alb, aerisit – coloanele de pe scena Teatrului Metropolis au fost mascate și spațiul de joc a fost delimitat în interiorul lor –, cu minime obiecte de mobilier – un pat medical pe rotile, o banchetă, cîteva scaune, un frigider. În fundal sînt proiecții cu scene filmate în alte spații, dar și o imagine imensă cu blocul de vizavi de apartamentul mamei, o construcție cenușie, cu fațada degradată, ca toate blocurile comuniste. Peste această imagine, parte din realitatea obiectivă, scenografa trage una dintre perdelele sale celebre (marcă personală în decorurile pe care le semnează), aici fluidă și semitransparentă, ca și cum ar trage cortina la finalul unui spectacol, ca o sugestie privind convenția în care rulează aici ficțiunea pe post de realitate. De altfel, spațiul aproape gol și integral alb e expresia memoriei semi-pierdute a mamei, care pe care fiul o mobilează cu amintiri distorsionate și cu false realități, și este și locul în care personajele (Jebeleanu aduce o parte dintre actorii cu care a mai lucrat, alături de alții cu care se întîlnește prima dată – Mihaela Sîrbu, Maruca Băiașu, Nicholas Cațianis, Cosmina Olariu, Iosif Paștina, Cristian Popa împreună cu Niko Becker și Emilia Bebu) sînt suspendate într-un prezent care pare în afara timpului. Dacă, în film, prezentul dinamita ordinea socială și odată cu ea viețile personajelor, în spectacol prezentul pare că le încarcerează într-o capsulă aseptică, transformîndu-le în fantome ale trecutului. Mama dispare atunci cînd iluzia se destramă – Emilia Bebu, nemișcată într-o ploaie care nu o atinge, pare că se dizolvă în fața unei realități pe care nu o poate asuma.
Spectacolul ține de o direcție pe care Eugen Jebeleanu pare că o explorează, aceea a răsturnării accentelor în spectacole politice, împingînd realismul și politicul în plan secund, ca un fundament care permite o analiză a emoționalului. Jebeleanu încearcă să descifreze mai degrabă modul în care politicul produce răni la nivelul psihicului și afectului, să deseneze cadre de vulnerabilizare individuală prin superbe arhitecturi vizual-sonore, așa cum a făcut și în Teorema, de Pier Paolo Pasolini. Dacă, în Teorema, raportul între tema politică și cadrul vizual-sonor era dezechilibrat pînă la nivelul în care nu doar textul a dispărut din spectacol, dar și tema s-a disipat, în Goodbye, Lenin! balansul între cele două este mai echilibrat, relația dintre mamă și fiu și angrenajul vizual fiind subsumate temei politice. Ceea ce intuiesc că investighează Jebeleanu este analiza politicului la nivel micro și în planul psihologicului și afectului, folosind o construcție vizual-sonoră estetizantă, care-i permite să experimenteze în zona imaginii, de care a fost întotdeauna atras.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Andrei Gîndac
