Într-o vreme în care tensiunile politice, sociale se întețesc în lume, cînd asistăm la schimbări în toate registrele existențiale, cînd mijloacele de comunicare virtuală au cîștigat teren în fața celor directe între oameni, iar Terra e și ea amenințată de schimbări majore – toate aceste aspecte fiind reflectate de artiști în creația lor –, Florin Șuțu ne propune o altă relație cu lumea, îndemnîndu-ne să fim atenți la ceea ce ne înconjoară și să avem empatie. A rămas consecvent cu o atitudine urmărită cu credință de-a lungul timpului, în cadrul aceleiași viziuni, ținînd pasul cu propria interioritate. Pentru Florin Șuțu, a picta înseamnă o „scrisoare de dragoste olografă”, unde nu contează dacă apar mici accidente sub impulsul emoției, importantă fiind sinceritatea exprimării, autenticitatea legăturilor interumane, cu lucrurile de lîngă noi, cu natura. Este crezul pe care l-a propus și elevilor săi, ca profesor la Liceul de Artă din Ploiești. Și-a concentrat atenția asupra încărcăturii energetice pe care o dobîndesc obiectele aflate în preajma omului, fiind elocvente titlurile unor expoziții anterioare: „Scrisoare deschisă”, „Alb”, „Memoria privirii”, „Calendar afectiv”, „Ferestre” etc. Florin Șuțu mărturisea: „Pentru mine, titlurile nu sînt traduceri în vorbe ale lucrărilor, după cum lucrarea nu este o copie în culori a lumii imediate”, preocupat fiind să afle acel „secret” ce îl protejează pe artist de servituțile față de model, dar atent să-i releve ceea ce ascunde, făcîndu-l unic.
Elev al lui Ion Sălișteanu, a fost și el atent la simplificările formale, la sinteza la care ajunsese maestrul, optînd și pentru gestul spontan pentru a transmite emoția, preferînd și gestul sigur, eliptic, la care a ajuns datorită stăpînirii admirabile a actului creator, dar păstrînd autentică acea primă privire. Lucrările lui concentrează virtuțile unui talent ce dezvăluie o organică folosire a sistemelor de semne plastice, alegîndu-și subiectele prin imboldul unor amintiri, sugestii, emoții cînd lucrurile se ivesc în aura lor proprie și sînt văzute astfel cu alți ochi. Uneori e atras și de frumusețea formei, ca în cazul clopotului, al pîinii rotunde, ele devenind metafore. La fel, vița-de-vie, ce-i amintește de cele spuse de Iisus Hristos: „Eu sînt vița, iar voi sînteți lăstarii”. Astfel, lucrurile devin oglinda trăirilor sale în anumite momente. „Acum – spune el – pictez mai puțin, dar privesc mai mult.”
Și în această expoziție motivele sînt interpretate în mod empatic pentru a le capta acel misterios sunet interior, atent la acel „ceva” anume ce le personalizează, sensibilitatea și rațiunea nefiind elemente opuse, ci valori pe deplin concordante într-o osmoză. Lucrările sînt caracteristice repertoriului artistului: un scaun (îl vedem în cîteva tablouri) din atelierul artistului, uneori pătat de culoare, doar aparent banal, un vechi patefon patinat de timp, o mașină de scris veche, un vas cu pensule ce ne amintește, vag, de o „Natură moartă” a lui Gheorghe Petrașcu, o pîine (doar ea) cu semnul crucii, așa cum era plămădită în lumea satului. Trebuie spus că aceste lucruri nu sînt pictate în accepțiunea naturii moarte tradiționale sau a interioarelor, legătura fiind doar între obiect și pictor sau între formă, obiect și privitor. Apoi, cîteva peisaje – metafore ale trăirilor omenești – create printr-un desen eliptic, uneori cu linii tensionate, negre. Ele au preluat ceva din existența oamenilor care, altfel, ar fi rămas ascunse sau ar fi fost pierdute. Artistul ne asigură, în felul său discret, că fluxul este continuu, că între oameni și lucruri, între oameni și un anumit loc există încă legături speciale. Deci aceste obiecte sînt pictate nu pentru a fi admirate sau contemplate, ci pentru că ele înseamnă o confesiune, determinînd o întrepătrundere fluidă de exterioritate și interioritate, precum și un lirism auster, dar percutant.
Florin Șuțu știe că are nevoie doar de cîteva linii și de puțină (sau deloc) culoare pentru a ne spune că lucrurile, oricît de modeste, sînt demne să fie pictate dacă pot transmite ceva despre om, cum e și un gard dărăpănat ce păzise cîndva o casă. Ceea ce ne prezintă este redat adesea într-un mod concentrat, prin caligrame colorate, prin notații rapide și un desen concis ca un haiku japonez. Apoi, peisaje ivite printr-un desen spontan, picturi-desene, uneori scrijelite, tensionate, reținînd emoția puternică a artistului în fața lor. Casele modeste, peisaje la margini de sat, cîțiva copaci desfrunziți, într-o pensulație rapidă prin linii negre în îmbinări angulare ne vorbesc adesea despre solitudine, absență, despre vulnerabilitate, despre așteptare. Ele se datorează memoriei selective a propriilor emoții, propriilor așteptări ale artistului. Uneori, picturile sale ne dezvăluie tensiuni lăuntrice, printr-un desen sumar, în negru, ce se apropie de un gestualism abstract, strunit însă cu grijă de artist. El spunea: „Personajele mele au o liniște a lor ce oferă posibilitatea de a medita, ele ivindu-se dintr-o memorie afectivă”. Sînt tablouri recognoscibile „Florin Șuțu”, alburile lui fiind și ele inconfundabile, cu accente grafice care animă spațiul, exprimînd sentimente ale dăinuirii prin iubire. Nimic grandios, nimic seducător sau eroic.
Maria Zintz este curator, istoric de artă și critic de artă.
Foto: Florin Șuțu, Patefon
