Există printre filosofi și oameni de cultură convingerea că ei ar trebui să conducă lumea. Că această lume ar fi un loc mai bun dacă ar fi condusă numai de către ei. Eu cred că este o convingere eronată. Lumea nu ar fi un loc mai bun condusă astfel. Deși are o filiație în Grecia Antică, această idee a ajuns pînă în zilele noastre. Eugen Ionescu, de exemplu, este una dintre marile conștiințe ale secolului XX atașată de această idee. Iată ce spune, cu subiect și cu predicat: „Cum este posibil să se dea conducerea lumii politicienilor? Cum este posibil să nu se dea conducerea lumii savanților și moraliștilor? Savanții devin servitorii politicienilor, aceste ființe primare prin vitalitate; ei fac tot ce oamenii politici cer în numele unor noțiuni la fel de perimate și de îndoielnice ca: rațiune de stat; naționalism; pseudo-revoluție și pseudo-progresism” (Eugen Ionescu, Însemnări, Editura Humanitas, 1994, p. 179). Și apoi adaugă: „Trebuie să vină timpul cînd oamenii de știință sau savanții vor decide. Trebuie să vină timpul cînd oamenii politici să fie la dispoziția fizicienilor, biologilor, medicilor și chiar a filosofilor, deși aceștia sînt cei mai suspecți și mai dubioși dintre intelectuali” (op. cit., p. 181). Deși recunoaște că filosofii nu sînt tocmai în regulă, fiind destul de dubioși, Eugen Ionescu vede totuși o lume condusă de către oamenii care știu. Este vorba aici despre medici, ingineri, biologi. Toți ar trebui chemați să-și aducă o contribuție la îndreptarea lumii. Ar fi, după părerea lui, o lume mult mai bună. În primul rînd pentru că ar fi o lume mult mai pașnică.
Dar ce ar înțelege acești oameni din mersul lumii? Ar putea acești oameni să iasă din biblioteci și laboratoare pentru a se așeza pe scaunele de conducători? De unde ar ști ei care sînt nevoile oamenilor, dacă vin din laboratoare? Evident că nu ar ști și Eugen Ionescu nu are dreptate. Nu cred că ar fi bine ca o clasă politică să fie alcătuită majoritar din filosofi și moraliști sau chiar din oameni de știință. Asta pentru că presupune acțiune decisă și asumare de gînd. Politica este în primul un angajament practic, de transformare a lumii înconjurătoare. Ezitările moraliștilor și filosofilor nu i-ar face bine. Cred, dimpotrivă, că în politică poate veni oricine crede că poate face bine oamenilor din jurul său. Oricine are convingeri. Principala convingere fiind aceea că oamenii sînt buni și merită să te sacrifici pentru ei. Politica este deci un fapt al convingerii că se poate mai bine și că oamenii pot fi conduși eficient spre acel mai bine. Dacă nu crezi că lumea poate fi schimbată, nu ai ce să cauți în politică. Deci nu este vorba despre studii în politică, ci despre credință, decență, convingere și asumare de drum, de sens. Poți veni în politică indiferent de nivelul studiilor și pregătirii profesionale. Sînt numeroase exemple de politicieni fără pretenții de anvergură intelectuală care au schimbat lumea din jurul lor în bine. Caracterul însă este obligatoriu. Numai așa politicianul nu va patina spre derizoriu și lipsă de însemnătate. Politicianul trebuie să fie oarecum un exemplu pentru comunitatea sa. Chiar dacă nu este și nu poate fi un sfînt, el trebuie să știe că oamenii îl privesc cu atenție, deci nu poate spune orice, oricînd, și nu poate face orice, oricînd. Trebuie să fie atent, cu un bun-simț și o măsură oarecum native. Altfel, oamenii își pierd rapid încrederea în el. Bunul-simț al său individual răsărind din bunul-simț comun. Valorile sale individuale de comportament fiind în consonanță cu valorile comune, ale colectivității.
Pe de altă parte, există printre oamenii practici ideea că doar ei ar trebui să conducă lumea. Și asta este o mare greșeală. În contemporaneitate, a fi om practic nu este de ajuns. Cel mai adesea, școala vieții este doar un fel de sintagmă urîcioasă în spatele căreia se ascunde prostia. Oamenii lipsiți de bun-simț spun că școala vieții ar fi de ajuns pentru a conduce sisteme sociale moderne. Nu, nu este de ajuns. După cum educația străzii nu este de ajuns. Asta te poate face cel mult un șmecher, adică un ins marginal în raport cu adevărata cunoaștere. Proștii care nu au putut face școli adevărate invocă școala vieții atunci cînd este vorba de cunoaștere. Și asta este ceva intolerabil. Or, proștii nu trebuie să conducă lumea, chiar dacă se reclamă ca venind dintre oameni și uneori chiar sînt aleși de către oameni.
Oamenii practici singuri nu pot conduce lumea. Totul este mult prea complicat și nu poate fi înțeles în mod direct de către o minte simplă. Ionescu vorbește despre evitarea „empirismului mărunt”. Expresia o găsim tot în argumentația în favoarea conducerii lumi de către oamenii de știință: „Dar situația trebuie să schimbe. Trebuie să fie răsturnată actuala stare de lucruri. Trebuie ca oamenii de știință și de spirit să comande brutelor, dictatorilor sau numai celor care mînuiesc cu stîngăcie teorii pe care nu reușesc să le înțeleagă și empiriștilor mărunți” (op. cit., p. 181). Empirismul mărunt este periculos pentru că dă falsul sentiment că posesorul său știe lucruri. Și nu știe lucruri. Îi vezi mereu, în virtutea acestui mod de poziționare, cum argumentează eronat, generalizînd și producînd enunțuri false, pornite de la un singur caz particular, sau contrazicîndu-l cu un caz particular pe cel care știe ceva despre un sistem și, pe bună dreptate, generalizează. Empirismul mărunt este un fel de micime în fața sistemului social pe care-l perturbă grav și-i poate genera colapsul. Duce la un fel de infatuare, de aroganță și de suficiență a celui care conduce. Acest empirism mărunt, așa cum bine îl numește Eugen Ionescu, este cancerul exprimării publice de la noi. Aici, la noi, totul se joacă pe mize mici, într-o lipsă elementară de logică și bun-simț. Și nu este o întîmplare că sîntem îngenuncheați de corupție.
Dacă nici intelectualii și nici posesorii empirismului mărunt nu pot conduce lumea, atunci cine ar trebui s-o conducă? Credem că bunul-simț, ajutat de cunoaștere, ar trebui să conducă lumea. Iar bunul-simț este neuniform împărțit la oameni, niciodată în funcție de nivelul de acces la știință. Bunul-simț individual, răsărit din bunul-simț comun, este capacitatea de a judeca corect, echilibrat și practic situațiile de zi cu zi, viața. Așa cum spuneam, pentru asta nu este nevoie de studii speciale. Bunul-simț se dobîndește în primul rînd din prima educație, din familie. Nu este vorba despre inteligență și nici despre cultură. Este vorba despre raționament practic, experiență de viață, măsură și empatie. Este vorba despre cunoașterea limitelor și despre cooperare cu oamenii. Rădăcina antică a expresiei „bun-simț comun” vine de la grecii antici. Vechii grecii îi spuneau koine aisthesis (https://en.wikipedia.org/wiki/Sensus_communis) sau simțire comună. Este un fel de simțire comună, sinteză a cunoașterii prin simțuri, specifică oamenilor, apropiată de lume și realitate și creată în contactul cu lumea. Romanii îi spuneau sensus communis. Englezii îi spun common sense, iar francezii sens commun (https://en.wikipedia.org/wiki/Common_sense). Judecățile etice de bază sînt judecăți pe care le catalogăm ca fiind de bun-simț. Îndepărtarea de bunul-simț ar însemna îndepărtarea de oameni și de ceea ce cred ei și simt. Reperele bunului-simț comun s-au născut prin cooperarea între oameni.
Îndepărtarea de oameni și de bunul-simț comun al lor este ca un fel de rătăcire în politică. Și asta se vede în mod curent. Politicienii abătuți de la bunul-simț devin gregari, aroganți și violenți. Și mai ales devin corupți și adepți ai extremismului. Puterea exercitată în afara bunului-simț este un spectacol urît al degradării umane. Bunul-simț ar trebui să-i împiedice pe politicieni să cadă în ceea ce Ionescu numește „empirismul mărunt”. Și aici ne apropiem de legătura totuși obligatorie, „de bun-simț”, pe care trebuie s-o întrețină omul politic cu filosoful sau omul de știință. Desigur, lumea nu poate fi condusă de către filosofi. Ar fi greu de imaginat așa ceva. Dar filosofii pot fi alături de oamenii politici? Asta este deja o evidență. Și despre această evidență dorim a spune cîteva lucruri. Aici este cheia realizării unei sinteze între bunul-simț comun și știință. Dacă ni s-ar permite, am spune că este de bun-simț pentru omul de bun-simț să ceară în politică ajutorul intelectualului, adică al omului care știe lucruri și înțelege superior natura mersului societății umane. Pentru că administrarea nu este cel mai simplu lucru. Expertiza omului de știință nu poate fi înlocuită cu nimic. Nici charisma, nici convingerile și nici entuziasmul omului politic nu pot înlocui cunoașterea. Și asta este cu atît mai evident azi, cînd lumea a devenit un loc tot mai complicat.
Aroganța dată de putere trebuie diluată cu bun-simț și dorință de consultare a celui care știe. Pentru că așa cum omul politic este necesar, pentru că el are calități de necontestat, tot așa și omul de știință este necesar, pentru că ale sale calități sînt chiar mai rare. Este o sinteză obligatorie. Statele dezvoltate au descoperit asta de mult timp, iar guvernele lor nu iau decizii fără simulări și proceduri aprobate de către oamenii de știință. Îi chemăm pe politicienii români contemporani, mai ales, să lase deoparte ideea că școala vieții le ajunge. Nu le ajunge. Chiar dacă fac parte din categoria celor de bun-simț, tot nu le ajunge. Școala vieții le ajunge în contactul cu prietenii, cînd îi mint la o cafea. Atunci cînd ajung pe scaune și deciziile lor influențează viața a milioane de oameni, nu le mai ajunge școala vieții. Dimpotrivă, ideea că ei știu, pentru că „sînt șmecheri”, îi coboară în derizoriul în care îi vedem acum.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brîncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
Credit foto Eugen Ionescu: Wikimedia Commons
.jpg)
