Drumul spre sine. Însemnări despre psihanaliză ca mod de a trăi, volumul Ioanei Scoruș apărut la Humanitas în 2026, aparține unei categorii de cărți care solicită întreaga locuință interioară a cititorului. Încă din motto, autoarea împrumută de la Thomas Ogden o invitație care pregătește experiența lecturii: cititorul trebuie să-i dea voie să pună stăpînire pe gîndurile lui, de vreme ce singura voce cu care cartea îi poate vorbi este chiar vocea cititorului. De aici se desfășoară întreaga miză a volumului, anunțată limpede în Cuvîntul înainte: lectura ca întîlnire a două minți într-un spațiu „intermediar“ în sens winnicottian, care nu aparține nici autoarei, nici lectorului și se naște din buna așezare a celui din urmă în text.
Scrisă în fragmente, cartea refuză deliberat trufia aforismului care livrează esențe pure. Fragmentul este aici, mai degrabă, o gîndire care se oprește exact acolo unde ar putea deveni doctrină și lasă golul necesar pentru ca celălalt să intervină. Materia provine, mărturisește autoarea, din problemele celor care i-au trecut pragul cabinetului de-a lungul anilor. De aceea volumul se mișcă firesc între vignieta clinică și meditația teoretică, între scena cabinetului și interogația despre sensul vieții, fără ca vreuna dintre cele două să o anuleze pe cealaltă.
Forța cărții stă în această dublă ancorare. Pagina de deschidere, în care un pacient își „cîntă“ suferința ca pe o operă, este una dintre cele mai frumoase descrieri ale ascultării psihanalitice: terapeutul ca martor privilegiat al unui spectacol de ființă, racordat clipă de clipă la inflexiunea vocii, la respirație, la atîta nerostit. Aici se vede formația psihanalitică serioasă a autoarei, dar și capacitatea ei de a o traduce într-o limbă vie, fără jargon. Conceptele freudiene despre raportul dintre Sine și Eu, ideea inconștientului ca terra incognita, funcția reparatorie a curei analitice sînt purtate de o frază literară care nu se sfiește de metaforă: cura ca reparare a unui motor în care, totuși, mecanicul se lasă „penetrat“ de emoțiile pacientului, plătind cu propria durere. Reperele teoretice rămîn ferme – Freud în primul rînd, dar și o sensibilitate kleiniană pentru invidie și pentru obiectul intern –, fără ca vreodată aparatul conceptual să sufoce observația concretă.
Tematic, volumul acoperă un teritoriu amplu. Sînt pagini despre dorință ca insațietate structurală, funcționînd, observă autoarea, după logica extremelor din patologia borderline. Sînt analize despre simbolizarea diferenței sexuale și despre prețul cultural al dăruirii. Sînt fragmente despre creație ca reconversie a libidoului și despre cartea însăși ca act de eroism al autorului. Și sînt, mai ales, pagini polemice despre părinți și copii, în care Ioana Scoruș atacă frontal industria „dezvoltării personale“ și parenting-ul de manual, ce le sugerează părinților că nu se pot baza pe instincte. Vignieta copilului obez, dus la McDonald’s pentru a accepta să-și facă lecțiile, așezată alături de amintirea bunicului care-și reprima foamea rămasă din anii de închisoare la Gherla, spune mai mult despre o întreagă mutație de civilizație decît o întreagă carte de sociologie. Tonul devine, în aceste pagini, polemic și uneori abrupt, asumîndu-și lipsa de popularitate a unui diagnostic sever asupra prezentului.
Onestitatea autoarei merge pînă la a-și expune propria vulnerabilitate. Paginile despre o experiență de disperare aproape psihotică, ținută în frîu doar de gîndul la copil, despre depresia neagră ca urgență psihiatrică în care gîndul morții devine singura ieșire, sînt scrise cu o sinceritate care nu are de-a face cu exhibiția. Ele dau greutate afirmației, repetate în carte, că terapeutul lucrează înainte de orice cu propria ființă și că fiecare pacient îi deschide noi unghere ale sinelui.
Volumul se închide cu un epilog memorabil, în care autoarea descoperă firul roșu al întregii sale vieți. Pornind de la întrebarea „Care ți-e ideea?“ a lui Noica, ea recunoaște că tema care a însoțit-o dintotdeauna, fără ca ea s-o vadă timp de peste treizeci și cinci de ani, este chiar limita, tema lui Gabriel Liiceanu care o sedusese în tinerețe. Ce abordase filozofia cu instrumentele ei, urma ea să reia cu cele ale psihanalizei. De aici și pledoaria finală pentru un mariaj optim între fenomenologie și psihanaliză, cea dintîi oferind descrierea, cea de-a doua adăugîndu-i sufletul și explicația.
Drumul spre sine convinge prin densitatea întîlnirii, mai degrabă decît printr-un sistem. Este o carte care își asumă riscul de a se adresa doar acelor minți dispuse să se lase „citite“ de propria lectură. Pentru cititorul care acceptă acest pact, recompensa este considerabilă: un dialog viu cu o gîndire care a avut curajul de a se îndoi de propriile certitudini pînă la des-ființare. Iar lampadoforul, ca să folosim imaginea cu care se încheie volumul, își face astfel menirea, dînd torța mai departe.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: O geografie a fragilității (Editura Trei, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
