Mihaela Simina: Primele lumînări din istorie asemănătoare cu cele pe care le avem astăzi au fost create de romani: role de papirus, uneori cu textile răsucite în jurul lor, îmbibate în mai multe straturi de grăsime animală topită care se întărea.
Lumînările se aprindeau și la alte civilizații. Chinezii foloseau hîrtie rulată de orez pentru fitil și ceară de la o specie autohtonă de insecte, japonezii foloseau grăsimea de la anumiți arbuști oleaginoși, iar în India materia primă pentru lumînări se obținea prin fierberea fructului arborelui de scorțișoară. Apoi, într-o epocă mai degrabă întunecată a istoriei, în Evul Mediu, în Europa a fost introdusă ceara de albine pentru fabricarea lumînărilor, care, însă, era foarte scumpă.
Secolul al XIX-lea a schimbat lumina. În laboratoarele chimiștilor au fost inventate stearina și parafina, baze foarte eficiente pentru fabricarea lumînărilor și totodată a fost creată o mașină de turnat lumînări, care a făcut posibilă producția în masă. În 1879, domnul Thomas Edison a început să stingă din lumînări aprinzînd becul electric. De atunci, totul s-a văzut într-o altă lumină. La propriu.
La figurat, punînd reflectoarele pe dimensiunea spirituală a subiectului, de unde provine constanta nevoie umană de lumină, echivalentă cu un soi de purificare, de (re)înviere, de noi începuturi? Pentru lumina sufletului este nevoie întîi de lumina minții sau viceversa? Cu alte cuvinte, fitilul se aprinde în/din minte?
Alina Necșulescu: O minte luminată nu arde ca o lumînare și nu scînteiază ca un bec – ci aprinde în ceilalți o flacără care nu se vede, dar care încălzește. Lumina minții este o lumină diferită. „A fi luminat” înseamnă, pe de o parte, a vedea lucrurile limpede (clar și distinct, cum ar spune Descartes) și a le pătrunde sensurile, iar, pe de altă parte, a înțelege noi aspecte aflate anterior în umbră sau în întuneric. Atunci cînd punem în lumină fațete noi ale lumii, cînd descoperim, precum navigatorii, noi teritorii, avem un sentiment de revelație, de iluminare, de renaștere. În psihanaliză, revelația este de o importanță crucială pentru că devine liant între părțile sinelui, creează legături. Ea nu doar clarifică, ci așază. Pune în ordine spațiul interior, care devine respirabil. Această reordonare este echivalentă cu renașterea: o înnoire a ființei, o reconfigurare a lumii interioare care pune și lumea exterioară într-o nouă perspectivă. Așa cum spune și Anaïs Nin: „Nu vedem lucrurile așa cum sînt ele, ci așa cum sîntem noi”. Noile descoperiri vin însă și cu multă anxietate pentru că orice noutate poate fi percepută și ca o formă de intruziune, de violență subtilă. Adevărul, oricît de eliberator poate fi, este resimțit și ca primejdios. Iar ceea ce doare înlăuntru ajunge să se proiecteze în afară. Istoria ne arată, de pildă, cît de refractară a fost lumea la idei ce sfidau statu quo-ul: Nicolaus Copernic, Sigmund Freud, Charles Darwin – toți au fost întîmpinați cu respingere viscerală. Nu toate descoperirile sînt pe placul nostru, unele ne vexează puternic în amorul propriu, ne tulbură credințele, valorile, principiile, prin urmare, în primă instanță, ele sînt respinse. În forul nostru interior, acestea sînt trăite mai întîi ca un atac, nicidecum ca o posibilitate de creștere. Adevărul nu este întotdeauna ușor de procesat, dar, cu toate riscurile, este mereu de preferat falsului. Și aici devine contiguă iluminarea cu purificarea. În psihanaliză, purificarea ar putea fi mai degrabă înțeleasă ca metabolizarea unor conținuturi afective care sînt copleșitoare și au ca urmare încețoșarea, confuzia percepției realității și a propriei persoane. Purificarea, prin urmare, are mai mult de-a face cu dezvăluirea propriului adevăr subiectiv, care poate să fie conform normelor morale sau nu, conform idealurilor proprii sau nu. Adevărul propriu este cel care ajută la a fi cît mai mult în acord cu sine, la a fi pur, prin urmare, la antipodul falsului. Iluminarea a condus întotdeauna la progres, la renaștere, deci la o nouă ordine, atît internă, cît și externă. Iluminarea poate fi zgomotoasă, spectaculoasă, sau poate fi silențioasă și discretă, precedată și succedată de reflecție, care, ulterior, conduce la renașterea care implică integrarea noilor teritorii descoperite. Dar întotdeauna duce la o formă de reînviere prin asumarea adevărurilor, devenite vizibile, și prin parcurgerea doliului față de iluziile pierdute. Ca ilustrare exterioară, putem lua, de pildă, efectul de apatie pe care comunismul l-a avut asupra dezvoltării individuale. Performanța nu era răsplătită, ci ignorată. Această atitudine a condus la amputarea voinței de dezvoltare și creștere, o simplă condiționare operantă, care este din registrul legilor învățării. Totodată, închiderea accesului la resurse, care puteau duce la creșterea individuală a oamenilor, a condus la un blocaj în dezvoltare, așa cum impunerea unor atitudini cu forța sau meșteșugit înzorzonate a condus către depersonalizare, înstrăinare de sine și fals, care sînt opusul iluminării, adevărului propriu și renașterii. Ca mișcare psihică, mai întîi vine iluminarea, apoi renașterea. În istorie, lucrurile au stat invers: mai întîi a fost Renașterea (secolele XIV-XVI), cu redescoperirea omului, a artei și a cunoașterii, care a marcat trecerea de la epoca medievală la cea modernă, succedată de Iluminism (secolele XVII-XIX), mișcarea filosofică și intelectuală care avea ca motivație rațiunea și libertatea. Care au fost iluminările care au condus la perioada Renașterii în istorie și cele care au condus la perioada iluministă?
M.S.: Paradoxal, dar frumos de intrigant așa cum îi place istoriei adesea, iluminarea care a aprins scînteia Renașterii a fost însuși întunericul. Vorbim, desigur, de un întuneric în sensul figurat, care învăluia cumva cele mai multe dintre aspectele vieții umane în Evul Mediu, de unde și traducerea în limba engleză „Dark Ages” (fără a dizolva aici contribuția pe care epoca respectivă a avut-o totuși pe axa istoriei, dar aceasta-i altă poveste). Omul a simțit nevoia să iasă la lumină. Omul a devenit centrul principal de interes și totodată actorul principal al istoriei. Omul și capacitatea sa de a raționa au urcat pe primul loc al podiumului, surclasînd, fără a exclude, credința și tradiția. De altfel, începînd cu secolul al XIX-lea mișcarea renascentistă a fost numită și „umanism” de savanții germani, pentru a sublinia accentul pus de renascentiști pe educația clasică, cu rădăcini în Antichitatea greco-romană. Denumirea nu a fost atribuită întîmplător, ci făcînd apel la conceptul „humanitas” ce aparține lui Cicero, care presupune dezvoltarea virtuții umane în toate formele sale, la capacitățile sale maxime și care impune un subtil și complementar echilibru între acțiune și contemplare/așteptare.
Renașterea a fost alimentată, așadar, în bună măsură, de redescoperirea și aprecierea lumii clasice a vechii Rome și a vechii Grecii, ceea ce a adus o nouă vigoare intelectuală și culturală. Vorbim, desigur, de cei bogați și puternici care se puteau bucura de luxul de a studia științele umaniste și artele liberale. Iar aici nu pot să nu îl menționez pe Lorenzo de’ Medici (și implicit Italia, țara Renașterii), întruchiparea omului renascentist, cel mai puternic patron umanist, care avea o apreciere și o înclinație autentice către arte. Generozitatea lui era aproape fără margini în susținerea celor mai mari artiști ai epocii, ceea ce ne poate face să constatăm că iluminarea poate pleca uneori pur și simplu (și) de la anumiți oameni, nu numai din anumite contexte.
Au existat, este drept, și numeroase evenimente istorice catalizatoare ale trecerii de la epoca medievală spre cea modernă, oferind avînt Renașterii. Dintre cele mai importante reținute de istoriografie sînt: căderea Constantinopolului din 1453, care a determinat prăbușirea Imperiului Bizantin, Reforma protestantă, descoperirea Lumii Noi la finalul secolului al XV-lea și inventarea tiparului de către Johannes Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. Acesta din urmă mi se pare de o importanță fundamentală pentru că iluminarea, orice fel de iluminare, provine și din puterea cuvîntului – un element esențial în istorie. Astfel, pe un parcurs firesc, Renașterii i-a urmat Iluminismul, ca mișcare intelectuală care a remodelat concepția oamenilor despre libertate, egalitate și drepturi, cu reverberații majore în toate domeniile, de la artă la politică.
Se insinuează, aș zice, un tipar pentru toate iluminările esențiale din istorie care, cel mai adesea, au intervenit în urma unor evenimente cu pronunțat caracter distructiv, cum ar fi războaiele. Plecînd de la Pacea de la Westfalia care a încheiat Războiul de treizeci de ani (1618-1648) și pînă la tratatele care au încheiat al Doilea Război Mondial, omenirea/omul a încercat, pe fondul experienței trăite și în limitele contextului nou instalat, să stabilească o nouă ordine armonioasă. Să renască. Și de cele mai multe ori a reușit. Istoria poate fi considerată, pînă la urmă, o ciclicitate a renașterilor și a iluminărilor, imposibile fără „moarte” și fără „întuneric”. Aș rezuma această idee prin versul lui Leonard Cohen: „There is a crack in everything, that’s how the light gets in“ / „Există o fisură în orice, în acest mod pătrunde lumina”.
A.N.: Leonard Cohen formulează ceva mai poetic ceea ce Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, formulează mai precis: „Cîtă luciditate, atîta existență, deci, atîta dramă”. Aspectul la care trimit ambele formulări este revelația, care se naște din înțelegerea emoțională, metabolizarea și integrarea propriilor rupturi de sine generate de diferite experiențe de viață. Deziluzia este cea care conduce la creștere, la lumina lucidă care reorganizează experiența de a fi și care conduce la maturitate, la renaștere. Aidoma păsării Phoenix, simbolul renașterii încă din Antichitate, care revine la viață din propria cenușă. Aceasta este o metaforă a lăsării în urmă a unei forme care nu se mai potrivește și care, în urma trăirii pierderii, și-a construit o nouă piele a zborului, reprezentînd ciclul etern al devenirii. Pasărea Phoenix este cea care își construiește un cuib ideal, apoi se purifică prin arderea iluziei, pentru a reveni într-o formă îmbunătățită.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
