Posteritatea lui Bujor T. Rîpeanu, adică acel timp în care putem vorbi în absolut despre opera reputatului istoric al filmului românesc, fără parti-pris-urile ori reticențele pe care orice personalitate le generează de-a lungul existenței sale pămîntești, începe cu un volum de mare întindere: De la L’Indépendance Roumaine la Sovromfilm… 1896-1950. O istorie cronologică ilustrată a cinematografiei din România. Gîndită acum două decenii și demarată în jurul lui 2015, cartea a apărut sub egida Editurii Oscar Print la un an după trecerea în eternitate a autorului, factorul decisiv fiind abnegația soției sale, prof. univ. dr. Sanda Rîpeanu, care a revăzut manuscrisul și, în colaborare cu asist. univ. Ana Szel, secțiunea de ilustrații.
Lucrarea consfințește continuumul preocupărilor științifice ale lui Bujor Rîpeanu, începute în anii ’60 la Arhiva Națională de Filme, sub coordonarea mentorului său, Ion I. Cantacuzino (1908-1975), părintele istoriografiei românești în domeniu. Volumele pe care le-au realizat în colaborare, Producția cinematografică din România (1897-1930) – I, II, apărute în 1970, sînt esențiale pentru aprofundarea pionieratului celei de-a șaptea arte în țara noastră, zonă în care Bujor Rîpeanu va reveni atît în simpozioane și conferințe internaționale, cît și în seria „Filmat în România”, printre ale cărei prime componente sînt Filmul de ficțiune (1911-1969), 2004, și Filmul documentar (1897-1948), 2008. Pedanteria cercetătorului a făcut casă bună cu entuziasmul cinefilului, chintesența lor fiind o sobră, dar deloc anostă explorare, furnizînd adesea micile delicii ale faptului divers, presărate printre elementele-reper ale unui spațiu care nu mai cunoscuse o asemenea abordare sistematică.
Pentru publicul larg, notorietatea lui Bujor Rîpeanu a fost adusă de Secolul cinematografului (1989), volumul scris în colaborare cu Cristina Corciovescu beneficiind de o atipică relaxare a cenzurii de la sfîrșit de veac ceaușist. În 2002, lucrarea va fi dezvoltată de cei doi autori sub titlul Cinema... un secol și ceva, certificînd faptul că formatul de „cronologie” este stăpînit impecabil de ei. În același tipar se înscrie și recentul volum, dedicat perioadei 1896-1950, pentru care autorul propunea, în cuvîntul înainte, „o lectură care să treacă peste cifre și nume, pentru a reuși să pună în context semnificația evenimentelor și legăturile dintre elementele constitutive ale acestora”. Este justa măsură a unui gest eminamente cultural, fapt pentru care importanța noii intrări în biblioteca volumelor de cinema românești devine cu atît mai pregnantă.
Ordonarea cronologică a materialului conține și o chemare discretă către cititor spre a nu se lăsa antrenat în fluxul inexorabil al timpului, ci de a începe și continua lectura de unde dorește, în funcție de variile puncte de interes momentan sau de preocupările lectorului studios. Adică la fel ca la un lexicon, domeniu de excelență al lui Bujor Rîpeanu, inaugurat cu Dicționar cinematografic (1974, în colaborare cu Cornel Cristian-Safirman) și încheiat cu Cinematografiștii. 2345 (2013). Panorama fiecărui an din Cronologie este însoțită, la sfîrșit, de o sinteză a producțiilor românești care s-au realizat în respectivele 12 luni, a cifrei filmelor străine difuzate la noi, precum și a reflectărilor cinematografului în presa autohtonă a aceleiași perioade. De altfel, chiar primul articol din carte, datat 28 ianuarie 1896, citează un text din ziarul L’Indépendance Roumaine, în al cărui salon va fi programată în același an, la 25 mai, întîia proiecție din țară cu filmele Lumière, spectacolul avînd loc însă pe 27 mai, amînat din motive tehnice. Cei cu apetență pentru istoria presei pot descoperi un filon de aur în cartea lui Bujor Rîpeanu, rod atît al cercetărilor sale întreprinse timp de decenii la Biblioteca Academiei Române, dar și al consultării arhivei online Arcanum, un sine qua non în fieful publicisticii vechi. Unele referințe jurnalistice sînt redate sub formă de fotocopie în corpul de ilustrații care, inserat compact la final, este de o bună calitate atît informativă, cît și grafică.
Mereu implicat în „viața cetății” din toate epocile pe care le-a traversat, Bujor Rîpeanu a baleiat în volumul său, cu finețe, între factorul istoric și cel politic, punînd într-o justă balanță ideile stîngii interbelice și personalitățile cinematografice care au ilustrat gîndirea de dreapta, în frunte cu Ion I. Cantacuzino. Iată de ce nu vom găsi, la lectură, ralieri la conformismele de ultimă oră ale comenzii sociale, dar nici exaltări ale unor figuri care, prin anvergura preocupărilor lor, au fost inerent supuse greșelilor, adesea stabilite a fi așa din perspectiva aleatorie a istoriei care se joacă cu semnele plus și minus. Substanțială, partea legată de comunizarea României și, implicit, a producției cinematografice prin Sovromfilm este una dintre cele mai elocvente, fixînd o ștachetă înaltă pentru cei care vor ambiționa să continue această lucrare.
Fiind un colaborator al lui Bujor Rîpeanu – am realizat împreună Filmat în România: repertoriul filmelor de ficțiune 2010-2014 (volum axat pe producțiile de ficțiune, publicat în 2017) –, apariția acestei Cronologii care, cu voia zeilor, s-ar fi putut petrece și în decursul vieții autorului, m-a emoționat intens. Sînt trei decenii de cînd, ca tînăr redactor al Arhivei Naționale de Filme, l-am cunoscut (de altfel, între 1998 și 2001 avea să fie directorul instituției), iar o bună parte din formarea mea ca filmolog i se datorează. Am prețuit la el, cu deosebire, descifrarea infailibilă a resorturilor omenescului, motiv pentru care consider că filmul a cîștigat, odinioară, un istoric prodigios, însă (ca și teatrul) a pierdut un hermeneut al sensului mișcărilor sufletești, cele fără de care operele audiovizuale se golesc de substanță. Cronicile lui din revistele dedicate cinematografiei ori Thaliei ar binemerita să fie strînse într-o antologie, spre a întregi astfel portretul unui om de cultură rămas în actualitatea noastră prin dicționarele, filmografiile și toate celelalte lucrări științifice ale sale, moștenire lăsată de un credincios în puterea rațiunii.
Dinu-Ioan Nicula este critic și istoric de film, doctor în Cinematografie și Media.
Credit foto: Wikimedia Commons
