Că problema „genialității” este obsedantă la români, o știm prea bine. Și nu e de ieri, de azi, e veche, poate că ține chiar de gena neamului nostru. Și alte seminții suferă de această maladie, nu sîntem nici aici unici: o marocană, colegă la un curs în Canada, mi-a explicat că un compatriot, nu i-am reținut numele, este inventatorul avionului, iar un peruan, coleg de departament, a venit cu „argumente” istorice (Cuzco) că ei sînt „El ombligo del mundo”, buricul pămîntului. Într-o emisiune de televiziune franțuzească (TV 5, Questions pour un champion) am auzit că inventatorul stiloului e un francez, iar cei care au brevetat pixul cu pastă ar fi doi inventatori maghiari. Gîndul m-a dus automat la Petrache Poenaru, românul nostru, inventatorul „condeiului portăreț fără sfîrșit, alimentîndu-se el însuși cu cerneală”. Las la o parte subiecte mai sensibile, „scientiste”: cibernetica, insulina etc., unde disputa paternității dă adesea în clocot. Și, culmea, cei mai înfocați comentatori nu au nici o legătură cu subiectul, sînt aprigi partizani ai unor mirabile subiecte despre care nu știu mare lucru. Patriotism ieftin, desigur, unde țîfna ține loc de argument. Ca la fotbal! Ca în politică!
Una dintre emblemele des utilizate în anunțurile mortuare – Faire-part, că tot pomenim francezii – a devenit inflaționistă în presa de la noi, mai ales la decesele actorilor (teatru, film). Este vorba de sintagma „monstru sacru”. Nu cred că francezii, de la care am preluat expresia, o utilizează așa de frecvent ca românii. Monstre sacré s-a generalizat, nemaiținînd cont neapărat de performanța culturală a celui onorat. La origini, aprecierea (eticheta!) aparține scriitorului francez Jean Cocteau, apropo de arta scenică a vestitei tragediene Sarah Bernhardt. Adeseori, păreri de profesioniști vin să tulbure ierarhiile personale. Și atunci eu, amatorul îmbufnat de eșecul evaluării mele, încerc să mă temperez, să fiu mai măsurat în elogii. Dintr-un interviu al lui Andrei Șerban mi-am notat cîteva vorbe în „răspăr”, relative la arta actorului român. Parcă nici Peter Brook nu avea altă opinie după un workshop ținut în țara noastră. Cîteodată se mai înșeală și profesioniștii artei spectacolului – vor protesta unii, alții le vor da dreptate. Se prea poate, dar verdictul unui Andrei Șerban sau Peter Brook, personalități de marcă ale artei scenice, recunoscuți internațional, nu te lasă indiferent, rămîne un subiect de meditație chiar pentru un amator al genului, cum sînt eu: „Stilul actorilor români este foarte «exterior», se vorbește, se urlă, se țipă îngrozitor, se gesticulează în nebunie. E un teatru fizic, de emoție exterioară, excentrică, în care simți că sufletul este gol. Dacă pui un actor într-o audiție să stea pe scaun și să spună o replică, să se uite la tine în ochi sau să nu spună nimic, nu știu să o facă”.
Ștampila „geniu” pare a fi la îndemîna oricui. Și nu numai în domeniul culturii. De ce am avea nevoie de această etichetare nu mi-am explicat niciodată. Nu am înțeles de ce se fac aceste categorisiri acolo unde nu își au rostul. Nu neg că îmi place și mie să fac diferențieri, clasamente sportive, topuri, mai amestec mere cu pere, dar la mine ține de ludic, nu de ierarhizări cu tentă de absolut. Nu am „priceperea trebuitoare”, vorba cronicarului, nu am soclul de pe care să emit asemenea verdicte. Aici e diferența.
Emil Belu este scritor și trăiește în Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
