Cei mai mulți dintre noi știm cine a fost Adolf Eichmann, ofițerul nazist implicat în organizarea și conducerea Soluției finale. Știm și povestea procesului său, desfășurat la Ierusalim, după ce a fost prins și adus de către Mossad din Argentina, unde se ascundea în urma sentinței date de Procesele de la Nürnberg, potrivit căreia fusese condamnat la moarte. La procesul de la Ierusalim, unde a fost rejudecat și condamnat în final la moarte prin spînzurare, a participat – printre alții – și Hannah Arendt. Din nou, mulți dintre noi cunoaștem sintagma „banalitatea răului”, formulă brevetată de Arendt în cartea care povestește experiența și perspectiva ei pe durata procesului. Formula Hannei Arendt a provocat și încă mai provoacă dezbateri aprinse. Este rezultatul reflecției unui filosof asupra naturii umane. Această reflecție dă naștere unui raționament, potrivit căruia răul cel mai teribil nu se naște din măruntaiele iadului, ale unor ființe diforme moral, care au făcut pactul cu diavolul, ci dintr-o adîncă prostie și o incapacitate de înțelegere a acestui rău din partea celor care-l fac dintr-o pură lipsă de imaginație care sfîrșește printr-o amputare deopotrivă a oricărei forme de empatie. Astfel, oamenii își pierd natura de subiect și devin nici măcar obiect, ci doar cifre, niște scheme, semne abstracte în ecuațiile unor proiecte pe care executantul le consideră benefice pentru societatea în care individul este anulat sau redus la simbol grafic.
Fără a urma linia Hannei Arendt, opera Procesul lui Eichmann, făcută după piesa cu același titlu de Motti Lerner, are o viziune a ceva ce s-ar putea numi „banalitate a răului”, dar poate nu neapărat în sensul strict al lipsei de imaginație și inteligență pe care Arendt i-o reproșează lui Eichmann, ci într-un sens mai larg, acela al transformării răului în normă. Ca ființe care se plasează într-un tipar comportamental etic și aderă la o normă morală, considerăm că a face răul contravine tuturor caracteristicilor unui astfel de tipar și, prin urmare, cei care-l practică nu pot fi cu nici un chip asemenea nouă, nu ne pot fi asemănători, căci ce ființe etice, morale, normale (așa cum gîndim noi norma și normalitatea) pot să dea dovadă de cruzime, să comită atrocități și barbarii împotriva semenilor lor, să-i ucidă? Ce fel de monștri – căci numai monștri pot fi – sînt aceia care omoară oameni nevinovați, bătrîni, femei, copii, chiar bebeluși? Și iată că procesul lui Eichmann ne aduce stupoarea și ne pune în fața unei dileme și a unei oglinzi deformante în același timp. Cine este cel din oglindă? Cine este cel de dincolo? Cum poate un om ca noi toți, cu aerul lui ponosit de funcționar obedient și mediocru, să fie un criminal? Cum poate soția lui, care a trăit douăzeci de ani cu el și i-a făcut patru copii, să fie complice la una din cele mai abominabile crime ale universului (aș fi tentată să zic cea mai abominabilă, pentru că nu sînt cunoscute prea multe cazuri de capturare, agresare și omorîre cu sînge rece a copiilor și sugarilor)? Pentru că ni se pare de necrezut că, în complexitatea ei, natura i-a lăsat pe unii dintre noi să permită răului și binelui să coexiste deopotrivă în interiorul lor. Că au tratat crima ca pe o slujbă îndeplinită cu profesionalism, astfel că n-au suferit fracturi emoționale atunci cînd în timpul programului de lucru omorau oameni, iar în timpul liber ascultau muzică, mergeau la teatru și îngrijeau cu devotament alți oameni. Pentru că aceștia din urmă făceau parte din tribul lor, erau familie, prieteni, apropiați, în timp ce ceilalți erau „dușmanul”. N-are nici o importanță că era un dușman construit, era un argument suficient pentru a acționa în consecință. „Evreii au inițiat războiul împotriva noastră”, repetă de cîteva ori Vera, soția lui Eichmann, în timpul întrevederilor din detenție, iar el confirmă. Din propria lui perspectivă și a nevestei care încearcă să se mintă singură că n-a știut cu ce se ocupă soțul ei, Eichmann nu este decît un funcționar nevinovat, un biet om care și-a făcut datoria, o victimă a vremurilor și nu înțelege de ce este acuzat. Faptele și mărturiile supraviețuitorilor îl contrazic flagrant, astfel că obținem două personaje: unul subiectiv, al felului în care funcționarul torționar se vede pe sine – un personaj banal, cu o viață neinteresantă, complet inocent, pentru că n-a făcut altceva decît să-și facă datoria – și altul obiectiv, al opiniei publice, dat în vileag de propriile fapte care vin în contradicție cu ficțiunea construită – personajul cu adevărat negativ al acestei povești, criminalul, fără rest de îndoială.
Și astfel ajungem la ceea ce reușește să facă spectacolul de la ONB, adus pe scenă de Erwin Șimșensohn. Recurge la un artificiu pe care eu recunosc că nu l-am mai întîlnit pînă acum pe scenă. Personajul lui Eichmann, al soției sale Vera, al lui Hans Globke și al avocatului apărării Robert Servatius au o dublă interpretare, atît teatrală (actoricească), cît și lirică (muzicală). Astfel, cele patru personaje sînt interpretate în egală măsură de actori și cîntăreți de operă care-și predau ștafeta cu un mic moment teatral, în care se opresc față în față, pentru a se contempla reciproc. La Eichmann, în mod special, procedeul este și mai evident, pentru că cei doi Eichmann (actorul și tenorul) sînt așezați spate în spate, pe scaune, astfel că nu ești conștient de prezența celuilalt decît atunci cînd își predau ștafeta. În plus, această indicație regizorală îl transformă pe Eichmann într-un soi de Ianus. Desigur, asta ar putea afecta într-o măsură teoria Hannei Arendt asupra banalității răului, potrivit căreia Eichmann era în mod onest și autentic îndeajuns de prost încît să nu-nțeleagă ce face, dar subliniază ideea duplicității și complexității naturii umane, care face să coexiste binele și răul în același personaj, în egală măsură. Nu știu dacă aceasta a fost într-adevăr intenția regizorului, dar aceasta este ceea ce am văzut eu pe scenă. În plus, piesa aduce la lumină un personaj despre care s-a vorbit mult prea puțin: Hans Globke, subaltern al lui Eichmann, implicat în recensămîntul evreilor din Europa, care a folosit metode ingenioase la identificarea lor și s-a dovedit foarte eficient în recrutarea și deportarea evreilor din întreaga Europă în lagărele morții. După război, Globke a fost achitat, implicarea sa în structurile naziste fiind considerată mai degrabă strict tehnică. Simpatizat puternic de Konrad Adenauer, a fost numit de acesta, în momentul cînd a devenit cancelar, subsecretar de stat și a rămas în guvernul lui Adenauer pînă la plecarea acestuia de la putere, adică din 1953 pînă în 1963. În timpul procesului lui Eichmann, apărarea a vrut să-l cheme ca martor, în urma unor declarații ale lui Eichmann, potrivit căruia Globke ar fi fost mai implicat chiar decît el în Soluția finală. Piesa urmărește jocurile de putere și refuzul Cancelariei de a-l lăsa pe Globke să ajungă în fața tribunalului de la Ierusalim. Argumentul, pe care Globke însuși îl folosește la un moment dat în piesă, este acela că este inadmisibil ca israelienii să-și facă singuri dreptate și să intervină într-o problemă „delicată” în care numai Germania însăși (este vorba de Germania de Vest: în RDG, Globke fusese condamnat în absență, lucru de care Germania de Vest n-a ținut cont) poate să intervină. „Ce s-ar întîmpla dacă eu sînt acuzat?”, se întreabă Globke. Ce mai urmează? Ca toți bunii cetățeni germani, buni funcționari, să fie acuzați din cauză că au urmat ordinele? Doar astea erau vremurile! Ce ar fi putut face niște „bieți” funcționari?
Din această perspectivă, personajul Globke pare să sublinieze ideea banalității răului, prin prisma aceleiași duplicități și contradicții în același timp: ei toți nu erau, pînă la urmă, decît niște funcționari conștiincioși, niște cetățeni respectabili și responsabili care și-au făcut treaba cu profesionalism. Faptul că rezultatul muncii lor au fost șase milioane de morți este ceva ce nu-i privește.
Spectacolul de la ONB are un uriaș impact emoțional, la care contribuie, desigur, deja pomenita regie a lui Erwin Șimșensohn și jocul extraordinar al actorilor. Alexandru Papadopol este foarte credibil în rolul lui Globke. Sînt de menționat în mod deosebit Natalie Ester în rolul Verei, soția care suferă pentru soțul pe care-l iubește, care este tatăl copiilor ei, care i-a adus bunăstare și mulțumire pînă acum, dar care nu știe cum să împace toate astea cu o conștiință tulburată, și Marian Rîlea, care face un rol magistral și redă impecabil amestecul de bine și de rău din omulețul acela mediocru, măcinat de frustrări și grandoare ridicolă, căruia îi place să creadă că este un om bun, dar este rău și mîncat de otrava urii împotriva unor oameni care au încetat să mai fie oameni pentru el, transformați într-o statistică supărătoare. De asemenea, un rol curat, dar fără convulsiile și duplicitățile personajelor amintite și poate de aceea lipsit de „geamănul” său muzical, face și Raluca Aprodu în rolul lui Frau Vogel (Anna Vogel, personaj pe care nu l-am găsit documentat pe nicăieri, în schimb am găsit un Rolf Vogel, corespondent de presă, trimis de Globke, în numele Cancelariei, la Ierusalim).
Un rol deosebit de important are scenografia lui Dragoș Buhagiar, care construiește pe scenă un tribunal pe ai cărui pereți, în timpul mărturiilor, sînt proiectate scene documentare referitoare la lagăre, trenuri ale morții, ghetouri și gropi comune. În mijlocul scenei-tribunal se află o cale ferată, simbol cu trimitere clară la transporturile care-i duceau pe evrei în lagăr. Pe aceasta glisează înainte și înapoi celebra cușcă cu geamuri antiglonț în care Eichmann a participat la propriul proces. Acuzatul stă pe scaun, la fel ca în versiunea oficială, numai că în fața lui se află un birou pe care sînt înșirate mai multe acte. Avem în cușcă funcționarul care e totuna cu criminalul, artizanul Soluției finale. Nu lipsesc nici cei doi gardieni care-l flanchează, cu rol aproape pasiv pe parcursul întregului spectacol.
Muzica lui Gil Shohat este la rîndul ei o surpriză. Deși amintește de muzica tradițională evreiască, așa cum spune și compozitorul, se remarcă prin originalitate, avînd meritul de a crește tensiunea unora dintre scene și a sublinia dramatismul altora.
Indiscutabil, nu se poate încheia fără a pomeni inițiatorul – de fapt, inițiatoarea – acestui proiect, doamna Tova Ben-Nun Cherbis, președintele Fundației Magna cum Laude-Reut, cea care, la sugestia lui Noam Semel, președintele Hanoch Levin Institute for Israeli Drama, a inițiat o vizită în Israel, alături de dirijorul și directorul ONB, Daniel Jinga (cel sub bagheta căruia s-a și desfășurat, de altfel, spectacolul), pentru a pune în fapt acest proiect extraordinar de „educație istorică și de conștientizare socială” – așa cum apare pe site-ul ONB – pentru că asta este opera în două acte Procesul lui Eichmann. Și fie și numai pentru acest motiv, vă îndemn să mergeți s-o vedeți. Pentru că, numai învățînd din trecut, putem să nu-i mai repetăm greșelile în prezent. Sau măcar putem încerca. Mai ales că atunci cînd ne uităm la direcția în care evoluează, din păcate, societatea actuală, realizăm că altă soluție n-avem.
Ileana Moroianu este doctorand în filosofie antică și medievală la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
